Oaki

Când am pauze mari de scris pe blog, înseamnă ori că sunt foarte depresivă, ori pe culmile fericirii.
Din fericire, sunt fericită.
Nu poate fi mai bine de atât. Am viaţa perfectă, şi orice şi-ar putea dori o fiinţă umană de 17 ani..
Sunt atât de împrăştiată! Am amintiri atât de multe, dar nu le analizez niciodată, decât…curios, pe cele dureroase! Nu le-am notat undeva fix..am bloguri, am jurnale, am poze, am înregistrări şi am melodii.
Camera mea e arhiplină oricum, am tot Universul meu în 4 metri pătraţi, şi evident că nu mă îndur să renunţ la nimic. Nu am o ordine cronologică a amintirilor. Abia îmi mai amintesc vârsta de 5 ani. Pur şi simplu am BULE cu scurtmetraje din diferite perioade. Ah ce mi-ar folosi un pensiv.
Lumea îmi tot zice că sunt visătoare, că nu văd realitatea cum e, şi că sunt cam ignorantă pentru vârsta mea. Da, sunt. Da, realizez. Da, ştiu că realitatea e tristă. Dar a mea nu e.
Nu am regrete, deşi unii ar considera asta. Tot ce am făcut a avut un scop la un moment dat.
Îmi ador corpul, şi ştiu cât de norocoasă sunt să pot spune asta, având îm vedere că în epoca asta toată lumea îşi urăşte corpul.
Am familie unită, şi deşi nu e cine ştie ce neam infinit, noi 3 rulăm fin împreună. Şi în epoca divorţurilor, ai mei au peste 25 de ani de căsătorie. Da, sunt geniali.
Am 4 prietene şi 2 prieteni care mă iubesc pentru ceea ce sunt, şi sunt acolo pentru mine oricând am probleme. Cineva a spus că dacă ai prieteni cât degetele de la o mână, eşti norocos. Eu am 6. Şi da, poate că nu se suportă între ei. Dar toţi au un punct comun, faptul că sunt cei mai speciali oameni care nu îmi sunt rude şi îi iubesc, şi sunt acolo mereu. Şi mai sunt oameni, poate nu aşa apropiaţi, dar de care poate mă voi apropia, sau depărta, sau nu ştiu, dar sunt oameni frumoşi, şi ne înţelegem bine.
Da, am avut şi eu drame. Am pierdut prieteni, şi mi-e dor de ei. Am pierdut şi alte chestii, mai mult sau mai puţin materiale. Dar tot ceea ce se întâmplă are un motiv, şi oamenii vin şi pleacă. Importante sunt momentele petrecute împreună, cele fericite.
Am un noroc porcesc, întotdeauna mi se îndeplinesc dorinţele, chiar dacă sunt independente de puterea umană, pur şi simplu îmi doresc un eveniment sau un lucru, şi este adus la mine, într-un fel. Sau reversul medaliei, scap din cele mai ciudate situaţii, printr-un motiv complet stupid, dar bine-venit.
Mă enervez des, fac fiţe, sunt obraznică şi plâng. Dar întotdeauna se termină cu bine. Întotdeauna e cineva acolo care să mă îmbrăţişeze şi să îmi dea un pumn încurajator.
Am primit tot ce mi-am dorit vreodată, niciodată nu am avut un obiect pe care să-l fi dorit cu ardoare şi să nu-l fi obţinut, deşi nu pot spune că am făcut cine ştie ce ca să merit asta.
Concluzionând, deşi nu am realizat mare lucru în aştia 17 ani, şi deşi am minte de om matur, care e gata să ia viaţa în piept, şi totuşi aleg să mă port ca un copil pentru că pot, şi viaţa mi-a permis, mă face ceea ce sunt acuma: un om fericit, optimist, care realizează CÂTE poate realiza.
Mulţi spun că în momentul în care ai totul, nu realizezi cât de norocos eşti. Susţin contrariul. Tocmai atunci realizezi, pentru că atunci chiar îţi dai seama că viaţa poate fi frumoasă dacă vrei. Dacă nu ai, desigur, munceşti mai mult, ca să realizezi asta, dar nu eşti complet sigur că e posibil. Însă când ai totul, ştii spre ce vrei să tinzi.
Nu cred că pot fi mai fericită de atât. Şi mă aşteaptă o viaţă dementă în faţă, iar scopul meu este să realizez singură ceva care să mă ajute să-mi recreez starea de acum, în momentul în care depind de mine însămi.
Pentru că în momentul de faţă, îmi iubesc viaţa, şi oamenii din ea.

Tags: iubire, perfect, viata

4 Responses to “Viaţă nebună”

Leave a Reply