Aşa se spune / Dar nimic nu trece fără să lase urme. ne zice Ombladon.
Azi a fost o zi ciudată, şi prin asta mă refer că a fost pur şi simplu din categoria aia de zile când crezi că NU MAI ARE CE să se întâmple, ziua e abia la jumătate. Da, şcoala românească încă e praf rău de tot.
Am mai învăţat nişte chestii…nu azi. De învăţat le ănvăţasem demult. Azi dimineaţă la o plimbărică prin parc le-am conştientizat.
Termin a 10-a cu menţiune, ceea ce e destul de bine zic eu, având în vedere la cât “am învăţat” anul ăsta. Chiar stăteam şi mă gândeam… mă tot plâng eu de învăţământ, dar nici nu fac nimicîn privinţa asta…fără să apelez la pupincurisme şi alte tertipuri tip flori sau cadouaşe, am reuşit să păcălesc 90% din profesorii mei că ştiu materia. Restu’, le-am zis pur şi simplu că nu am treabă cu materia lor. Da, sună absurd, ştiu, dar vorbesc absolut serios. Sunt oameni, nu? Înţeleg dacă le spui asta.
Şi o să şi explic cum am reuşit asta, ca să nu ziceţi că am descoperit cine ştie ce poţiune magică şi o ţin pentru mine. M-am bazat pe trei chestii.
1. 
Nu aveţi vaga idee cât bine aduce zâmbetul ăsta în realitate. În atât de multe contexte că am pierdut şirul.
2. Profesorii sunt şi ei oameni, şi ei au diaree, şi ei au fost elevi. Dacă discuţi raţional cu ei, o să înţeleagă. (Excludem profesorii cu fixaţii că ei au dreptate, veşnic. Se aude acolo în spate?)
3. Relaxare totală. Aici e mai mult de explicat. Ştiţi teama aia dinainte de un examen important sau când ne temem să nu o dăm în bară la un anume subiect? Dar ştiţi cum e când teama aia e din cauza faptului că realizăm ce reacţie va avea “şefu’ ” sau superiorul nostru dacă află?
Eh, asta nu înţeleg eu la copii. În clasele a I-a şi a II-a, şi eu mă temeam de note. Până am realizat câteva chestii, de genu’:
-profii n-au ce să-mi facă, doar n-o să mă bată
-când urlă la mine, tot ei îşi strică corzile vocale, nu eu.
-o notă e doar o notă, în România CLAR nu reflectă ce ştim noi, deci total irelevant.
Asta am realizat prin clasa a III-a când drăguţa mea învăţătoare (cam sărită de felul ei) ne tot ameninţa şi speria ca pe oi. Până m-am gândit să o înfrunt odată, să văd ce se întâmplă. Nimeni nu o înfrunta. Şi:
-Doamnă, mă deranjează ce s-a ales.
-E bine, şi ce o să faci, o să stai supărată toată ora?
¤ mi-am luat ghiozdănelu’ şi m-am dus în ultima bancă¤
X: Doamnă, ea s-a muta în spate.
-Las-o să stea acolo, dacă ala vrea (zisă pe un ton sarcastic, însemnând că oricum o să mă întorc eu după ce îmi trec teribilismele)
(după 15 minute de stat în spate)
-Da’ treci înapoi fetiţo, te-am lăsat eu să stai acolo?
-Păi nu aţi zis că să mă lase…
-Cum îşi permiţi să mă înfrunţi, îi sun pe părinţii tăi!
-Bine..
-Cum bine fetiţo, cum bine? Ce o să zică de comportamentul tău?
-Păi nu ştiu, doar de-asta îi sunaţi, ca să vă spună!
-Ia să mă sune părinţii tăi!
# şi azi mai aşteaptă să o sune.
Atunci a fost momentul când în mintea mea ceva a făcut clic. Am realizat că nu au ce să îmi facă. Mi se părea logic faptul că ai mei o să mă asculte pe mine, fiind fiica lor, şi că o să îi explice tipei că am avut dreptate. Ca dovadă, nici măcar nu s-au sinchisit să o sune, ştiind de la şedinţele cu părinţii cu ce comunistă au de a face. Nu realizam pe moment de ce au reacţionat aşa, dar cert e că ziua respectivă, în afară de acea discuţie, nu a avut absolut nici o repercusiune asupra mea. Moment în care am înţeles că atunci când am dreptate, ar trebui, pe cât posibil, să spun asta. Că dacă nu spun, lumea nu o să se grăbească să-mi dea mie dreptate.
Da, evident, cu timpul am învăţat şi că există profesori care nu îţi dau dreptate în clasă ca să nu le scadă din autoritate, dar nu-ţi mai fac nimic din ce au zis, sau profesori care vor să aibă dreptate orice ar fi şi atunci pur şi simplu…cu proştii nu te pui. Că au mintea odihnită.
Cert e că de atunci am înţeles că un profesor este totuşi un om, şi că nu are absolut nici o logică să îţi fie frică de un alt om. Decât dacă deţine brevetul pe bomba atomică sau chimică, dar cum nu cunosc dăştia, n-am probleme.
Asta nu înţeleg eu la mulţi dintre cunoscuţii mei. De ce le este frică de PROFESORI. Ce le pot face. Asta a pornit de la profesorul nostru de fizică ce azi a catadicsit să ţină 60 de oameni în faţa cabinetului în picioare, că lăsase corijenţi mulţi, şi îi asculta, meticulos, pe rând, pe toţi. Io, care treceam, m-am cam enervat că am stat degeaba o oră, dar e ultima oră de fizică din viaţa vieţilor mele aşa că se trece cu vederea.
Bine, foarte probabil ca eu să fi avut şi grijă să nu ajung în situaţia în care să îmi fie frică de decizia unui profesor (corijenţă, repetenţie). Însă asta e altă mâncare de peşte.
Ce mi-a intrat bine de tot în cap azi:
A. Citatul de la începutul postului.
B. Cum să fiu mai realistă, şi mai precaută.
C. Există zile interminabile.
D. Totul se rezolvă cu o discuţie, însă există şi subiecte care nu merită discutate.
Mai sunt două amărâte de zile, şi vine minunata vacanţă. Nu pot descrie cu ce ardoare o aştept. Apoi, proiecte. Muuulte.