Când am pauze mari de scris pe blog, înseamnă ori că sunt foarte depresivă, ori pe culmile fericirii.
Din fericire, sunt fericită.
Nu poate fi mai bine de atât. Am viaţa perfectă, şi orice şi-ar putea dori o fiinţă umană de 17 ani..
Sunt atât de împrăştiată! Am amintiri atât de multe, dar nu le analizez niciodată, decât…curios, pe cele dureroase! Nu le-am notat undeva fix..am bloguri, am jurnale, am poze, am înregistrări şi am melodii.
Camera mea e arhiplină oricum, am tot Universul meu în 4 metri pătraţi, şi evident că nu mă îndur să renunţ la nimic. Nu am o ordine cronologică a amintirilor. Abia îmi mai amintesc vârsta de 5 ani. Pur şi simplu am BULE cu scurtmetraje din diferite perioade. Ah ce mi-ar folosi un pensiv.
Lumea îmi tot zice că sunt visătoare, că nu văd realitatea cum e, şi că sunt cam ignorantă pentru vârsta mea. Da sunt. Da realizez. Da, ştiu că realitatea e tristă. Dar a mea nu e.
Nu am regrete, deşi unii ar considera asta. Tot ce am făcut a avut un scop la un moment dat.
Îmi ador corpul, şi ştiu cât de norocoasă sunt să pot spune asta, având îm vedere că în epoca asta toată lumea îşi urăşte corpul.
Am familie unită, şi deşi nu e cine ştie ce neam infinit, noi 3 rulăm fin împreună. Şi în epoca divorţurilor, ai mei au peste 25 de ani de căsătorie. Da, sunt geniali.
Am 4 prietene şi 2 prieteni care mă iubesc pentru ceea ce sunt, şi sunt acolo pentru mine oricând am probleme. Cineva a spus că dacă ai prieteni cât degetele de la o mână, eşti norocos. Eu am 6. Şi da, poate că nu se suportă între ei. Dar toţi au un punct comun, faptul că sunt cei mai speciali oameni care nu îmi sunt rude şi îi iubesc, şi sunt acolo mereu. Şi mai sunt oameni, poate nu aşa apropiaţi, dar de care poate mă voi apropia, sau depărta, sau nu ştiu, dar sunt oameni frumoşi, şi ne înţelegem bine.
Da, am avut şi eu drame. Am pierdut prieteni, şi mi-e dor de ei. Am pierdut şi alte chestii, mai mult sau mai puţin materiale. Dar tot ceea ce se întâmplă are un motiv, şi oamenii vin şi pleacă. Importante sunt momentele petrecute împreună, cele fericite.
Am un noroc porcesc, întotdeauna mi se îndeplinesc dorinţele, chiar dacă sunt independente de puterea umană, pur şi simplu îmi doresc un eveniment sau un lucru, şi este adus la mine, într-un fel. Sau reversul medaliei, scap din cele mai ciudate situaţii, printr-un motiv complet stupid, dar bine-venit.
Mă enervez des, fac fiţe, sunt obraznică şi plâng. Dar întotdeauna se termină cu bine. Întotdeauna e cineva acolo care să mă îmbrăţişeze şi să îmi dea un pumn încurajator.
Am primit tot ce mi-am dorit vreodată, niciodată nu am avut un obiect pe care să-l fi dorit cu ardoare şi să nu-l fi obţinut, deşi nu pot spune că am făcut cine ştie ce ca să merit asta.
Concluzionând, deşi nu am realizat mare lucru în aştia 17 ani, şi deşi am minte de om matur, care e gata să ia viaţa în piept, şi totuşi aleg să mă port ca un copil pentru că pot, şi viaţa mi-a permis, mă face ceea ce sunt acuma: un om fericit, optimist, care realizează CÂTE poate realiza.
Mulţi spun că în momentul în care ai totul, nu realizezi cât de norocos eşti. Susţin contrariul. Tocmai atunci realizezi, pentru că atunci chiar îţi dai seama că viaţa poate fi frumoasă dacă vrei. Dacă nu ai, desigur, munceşti mai mult, ca să realizezi asta, dar nu eşti complet sigur că e posibil. Însă când ai totul, ştii spre ce vrei să tinzi.
Nu cred că pot fi mai fericită de atât. Şi mă aşteaptă o viaţă dementă în faţă, iar scopul meu este să realizez singură ceva care să mă ajute să-mi recreez starea de acum, în momentul în care depind de mine însămi.
Pentru că în momentul de faţă, îmi iubesc viaţa, şi oamenii din ea.
Aici e mai ceva ca la armată. Sunt în carantină (fără messenger), ceea ce e destul de relaxant, un factor destul de important de stres a fost înlăturat. Însă funcţia mea “răbdătoare” nu se amplifică de nici o culoare. Desigur, faptul că sunt impulsivă şi aş vrea să fac 4823 de chestii odată nu ajută foarte mult. Însă cred că am plănuit puţin cam multe chestii pentru vacanţa asta. Şi nu cred că 3 luni îmi vor ajunge să fac tot ce mi-am plănuit. Deja curăţenia care am plănuit-o la 1 zi s-a extins pe 5 zile, şi sunt abia la jumătate. Cât despre clasificarea articolelor în dosare şi înţiplare, am senzaţia că nu o să mai termin niciodată, atât sunt de multe. Stau cu ele întinse pe jos în cameră de Sâmbătă, şi progresez foarte încet. Necesită mult timp.
Mi-aş dori mai multă răbdare. Simultan cu proiectele programate, mai aveam şi anumite re-coordonări de făcut. În mintea mea, sau mă rog, în stilul de viaţă. Păi cine mai are timp să stea jos să analizeze, să exerseze, dacă eu nici să fac fizic ce vreau nu apuc. Am senzaţia că ziua este foarte scurtă şi vacanţa asta mi-am plănuit să dorm, mult. Evident, nu apuc.
Este 23:35, şi eu bloghez, pentru că restul zilei am avut “treabă”. Şi mâine la 5:45 trebuie să fiu în picioare. M-am băgat în club de voluntariat între timp. Mda. Deşi nu mai stau atât de mult pe Net, acum mă uit la televizor, (mai nou), am devenit dependentă de Discovery, şi înţiplez reviste.
Se ştie demult, “codrul frate cu românul”
Deasemenea se mai ştie că românul îţi iubeşte mult ţara. Nu mă refer la politicieni, la trafic sau la cele mai frumoase produse. Mă refer la relieful ţării, la rudele din ţară şi la amintirile din ţară.
Într-un război de la istorie (nu mai ştiu care exact), românii luptau pentru nemţi. Iar aceştia aveau nişte pedepse absolut criminale pentru dezertori. La români erau mai mici pedepsele, având în vedere că despre ei se ştia clar că suferă de o boală “dorul de ţară” care îi face să se simtă mizerabil când stau mult departe de casă.
Iar azi-dimineaţă uitându-mă la nişte poze pe Net am realizat ceva. Colegii îmi spun că sunt hiper-urbanizată, şi aşa e îm place foarte mult să stau în Bucureşti.
Însă am realizat cât de puţine răsărituri şi apusuri am văzut la viaţa mea. Şi mai ales, nu erau răsărituri de după munţi, sau din mare…erau de după nişte blocuri. Şi le cam strica farmecul.
Am o frază preferată într-o carte. “Eu îs de la munte, am crescut în miros de brazi!”
Eu am crescut în miros de uleiuri aromate şi R.E.B.U care venea să ia gunoiul. Nu cred că sunt aberaţii chestiile alea că pământul îţi dă o anumită energie, te încracă de viaţă cumva. Păi noi, sechestraţi între betoane şi asfalt, cu ce ne mai încărcăm? Şi parcă ţi se duce ceva din viaţă, ţi se pierde o parte din eul tău de român fără să îţi cunoşti ţara. Nu ştiu cum rezistă oamenii în New York atîţia ani între betoane. Devin practic nişte maşinării.
Nu zic acum să iei cortul şi să te duci să trăieşti în pădure (deşi probabil aşa ar trebui să facem toţi ca să ne luăm o porţie zdravănă de natură), dar parcă dacă stai prea mult lipsit de contactul cu Verdele, ai o strălucire a vieţii care se diminuează, dispare cu cât nu o laşi mai mult să respire energia de care are nevoie.
Vreau la munte, la mare, la schi, sau undeva unde să mă bucur de un piesaj şi un răsărit natural, nu cu tag-uri de graffiti sub el.
Nu nu nu, nu am nici o idee năstruşnică, liniştiţi-vă.
Mi-a dat Ionuţ o leapşă, ce aş face dacă m-aş trezi într-o zi bărbat.
Ah, da, ar fi distractiv.
Pai, probabil m-aş trezi dimineaţa şi aş umbla la bustul gol prin casă, să văd cum e.
Apoi m-aş îmbrăca în costum, ci cravată, şi m-aş duce să-mi cumpăr Cosmopolitan. După care probabil mi-aş suna prietenii şi aş face concurs de râgâit cu ei, sau de băut bere, m-aş uita la meci, şi aş face ca un urangutan în călduri când dau ăia gol, aş face duş la comun şi m-aş duce cu un tricou alb care devine transparent într-un parc acvatic.
Aş asculta bârfele băieţilor despre mine, pentru că ştiu că sunt mai răi ca fetele şi…
Aş încerca ceva cu o tipă, să văd cum sunt din privinţa tipilor anumite chestii şi aş candida la preşedinţie, să văd cum mă percepe lumea ca bărbat.
Ah da. Şi probabil aş enervaun negru, că ei nu reacţionează la fete. Nu, nu e rasist, n-am nimic cu ei, sunt super sexy defapt, dar l-aş enerva şi dupaia m-aş preface gay, să văd ce face.
Şi cel mai mult ce mi-aş dori ca bărbat, să şpiţez o pisică. Mie, ca şi femeie, nu mi se permite asta. Eu trebuie să fiu miere cu mâţele, că aww ce sweet sunt şi aşa mai departe.Ca bărbat, nu mai trebuie să le suport.
Cam asta ar fi.
Baschet Blog, tu ce ai face ca femeie?
-post sub forma de poveste. Daca va plac povestile cu mister, despre OM, cititi. Daca nu, o sa va plictieasca. Recomandat tuturor, de la 4 la 94 de ani,
Copila de 13 ani: Eu fac asta asa pentru ca asa îmi place!
Mama: Nu poti în viata mereu sa faci ce îti place!
Copila de 13 ani: De ce? Eu vreau sa fac NUMAI ce îmi place. Restul nu vreau sa le fac!
Mama: Nu poti mama, o sa vezi!
De ce nu putem sa facem NUMAi lucruri care ne plac? Pentru ca gîndim cu doua creiere. Pentru ca ochii vad, inima cere, constiinta nu si nu.
Noi avem creier, ratiune. Care gîndeste, rational. Si care ne spune, ce e logic, corect, si bine pentru noi sa facem-
Si mai avem si o CHESTIE de îi zice inima, suflet. Ei bine aici e problema. Încapatînata încapatînatilor, inima NU VREA sa faca nici în ruptul capului ce zice ratiunea, oricît ai obliga-o. Pentru ca e puternica, mai ales în adolescenta! (hurray…). Si ea vrea ACEL LUCRU, ACUM. Am 16 ani. Sunt o tîmpita care face totul înainte. Adica nu astept sa ma maturizez si sa fac un lucru în tandem cu ratiunea.
Da, e bine, într-adevar, daca faci ceva în tandem cu ratiunea, i se mai duce din magie, ca realizezi cum functioneaza, si nu mai are acea magie, care o are cînd numai te sitrezi pe moment cu inima. Nu întelegi de ce, dar e distractiv. Cînd întelegi mecanismul din spatele unei masinarii, fie ea palpbila sau psihica, nu mai prezinta interes.
“WOW, cît de TARE!” = “A, deci numai despre asta e vorba? Hm..mda..merge.”
De la 12 ani, de cînd am început sa fac NUMAI ce îmi place, si cînd vroiam eu, cum vroiam eu si cum ma taia pe mine capu’, a mers. 1 an, doi. Pîna au aparut niste chestii.
Alea de le zice consecinte. Eeeei, si aici m-am împotmolit. Si acum ce fac?
Nu stiu, cred ca îngerul meu pazitor e ceva sef de rang, cert e ca eu am un bulan extrem de nesimtit (traducere: noroc orb si olog). Mult timp am reusit sa ma sustrag din consecintele actiunilor mele, printr-un noroc sau o întîmplare.
M-a ajuns ziua cînd nu mai am noroc. Îngerul are pauza de cafea.
Am facut ceva. Am stricat ceva, pentru ca, din nou, EU ACUM VREAU..
am vrut. si am obtinut. Mi s-a dovedit ca cei din jur care ziceau “nu te mai stresa, e o problema imaginara, ignor-o!” sa aiba dreptate, si eu încapatînata ca e problema la nivel de securitate nationala, sa nu îi ascult. Am reusit sa stric unul din putinele lucruri frumoase pe care am reusit sa le cladesc eu, fara ajutorul parintilor, în viata mea, si de care în loc sa ma bucur pe moment acum constat, cum a zis si un destept ca
“acum abea realizez cum au trecut timpurile alea, si nu am stiut sa ma bucur de ele, sa ma bucur ca traiesc în clipa aia asa”.
Boon, pîna aici am dat-o în bara. M-am întins mai mult decît mi-era plapuma si m-a pocnit peste picioare.
Acum, trista, realizînd ce am pierdut, cu inima SI ratiunea la pamînt, revedeam amintiri, cînd, deodata ma trezesc ca inima, evident, nu se învata minte, si mai vrea ceva, ACUM. Ceva care ar fi stricat ce mai ramasese de stricat din ce se stricase deja. Ratiunea, mai sa o bata.
“Sa nu te prind! Nici sa nu îndraznesti! Nici nu te gîndi! Out of your mind! ACUM!”
Inima, nimic. “Vaai, da e o oportunitte asa buna, de ce sa nu profit de ea? De ce sa îmi scape?”
Ratiunea: Pt ca dupaia tot tu suferi, si ma faci si pe mine sa sufar.
Inima: Nu, sigur e ceva foarte bun, o sa dureze, o sa tina acuma, stiu eu.
N-a tinut. S-a stricat si ce mai era de stricat.
Poti construi case cu caramizi din darîmaturi? Poti reconstitui ruinele perfect? Poti sa faci tabula rasa cînd “tabula” e zgîriata?
Ratiuneaa zice ca nu. Inima afla ca nu.
Ratiunea: Gata, te-ai învatat minte?
Inima: Da, gata, nu mai fac, da parca totusi sunt sigura ca pot sa rezolv!!!Stiu eu cum!
Ratiunea: O, Doamne..
Inima îsi spune pasul ACUM pentru ca ea ACUM vrea. ACUM crede ca daca zice ca a gresit, ca e proasta, problema se va rezolva. Pacat ca nu toti sunt ca parintii care îti uita si iarta tot.
Teapa.
Darîma DIN NOU ruinele.Interesant e ca ratiunea, de care tin si vointa, nu poate conving inima.
Inima primeste o pedeapsa pentru cîte prostii a facut. Pedeapsa bine-meritata. Nu poate scapa de ea, evident.
Inima iar vrea ACUM ceva.
Alte inimi îi spun sa faca asa.
De data asta, ratiunea aduce niste argumente puternice, pe care inima, acum maturizata de experienta* întelege cu chiu cu vai, desi nu îi convine. Accepta. Dar dupa o luna simt ca nu rezista, nu vrea, ea vrea ACUM ca asa e obisnuita, ea asa vrea, ACUM! Însa apare o supriza. Ce vrea ea nu se mai poate. Cînd darîmi o constructie si se reconstruieste de 3 ori, daca risti sa o darîmi a treia oara, e absolut clar, chiar si pentru Inima, ca nu prea mai ai bani de unde sa o faci la loc.Asa ca apare o dilema. Ce face Inima? pentru prima oara s-a încapatînat asa tare ca nu mai poare repara asta decît cu o singura varianta, dar care cere mult timp. Evident, Inima se agata de speranta aia cu toata puterea. Ratiunea tot munceste sa o convinga, totusi, ca într-o zi mai suparata, sa nu erupa si sa darîme, iar, pentru ultima oara, irevocabil, tot. Ratiunea se zbate, inima se zbate, si are muuult timp în fata în care sa se gîndeasca la ce a facut si sa traga concluzia. Daca dupa tot timpul asta, va iesi tot cum vrea ea, atunci macar va fi ratiunea, în tandem cu inima. Momentan, traieste din amintiri, care i-au mai ramas, ceva obiecte ajutatoare, si o speranta, care pîlpîie mereu acolo, vise, si multe gînduri. Ce ziceti, credeti ca va rezista de data asta?
Adulţii for the win!
Asta e concluzia mea la 16 ani.
Cei mai tari oameni pe care îi cunosc sunt adulţi.Începând cu mama şi tata, care mi-au modelat practic viaţa, după ce mi-au dat-o., şi continuând.
Cu profa mea de vioară din clasele 1-4 care era absolut genială tipa. Genul de om care nu zice “dacă nu stai cuminte te bat”, zice “ai prea multă energie? ieşi în curte, aleargă de 2 ori în jurul curţii şi vino înapoi”.
Cu profa de engleză din clasele 3-4 care mi-a continuat să fie dirigintă în clasele 7-8, şi care a stat tipa de capu’ meu, şi mereu îmi salva locuri în tabere pînă apucam să anunţ acasă că uitam, chit că eu în tabără mă urcam pe acoperiş şi dormeam în cameră la băieţă şi mă pierdeam pe pârtie.
>un post mai vechi importat de pe blogul in html facut de mine< 1. stiu ca n-am mai scris demult.Apologize.Am fost plecata din oras, la munte cu ai mei de Sarbatori, am umblat juma de tara, am condus masina [si prima oara am turat-o de a facut odata sub mine VRUUUUUUUUUUM am crezut ca ajung direct in rau
..lucky me, nu era pornita]am avut tot felul de distractii.
Dar am revenit. Si azi m-am uitat la “Harry Met Sally”. Azi cand nu am iesit afara dimineata sau seara cu Mister Cippy [creezi dependenta], si a fost genial filmul. Clasic, frumos, dar mi-a creat un sentiment dragut. Unul foarte dragut. Deci superb. Stiu, liceul e naspa, tot fiecare cu grupu’ lui, da’ macar ma distrez. Baschet joc, prieteni am..everything nice. Serios, viata e foarte frumoasa. Oi fi eu mega-optimista, dar parca totul merge mult prea bine, plutesc, ma simt fericita! Am facut niste colaje cu principalele distractii din Viata mea…fericire