OBRÁZNIC, -Ă, obraznici, -ce, adj. (Adesea substantivat) Lipsit de respect, de ruşine; neruşinat, impertinent, insolent, arogant; (cu sens atenuat) neascultător, neastâmpărat. – Obraz + suf. -nic.

Deci lipsit de respect. Indiferent de vârstă. Deci respect reciproc. Să deschid subiectul din nou?

În al treilea rând, serios, ştie cineva un nenorocit de convertor care să-mi transforme fişiere .mpeg4 în .avi? În afară de MediaCoder, VirtualDub, PowerDvd, Windows Movie Maker, Sony Vegas, Anex 3GP free…am căutat ieri 3 ore şi jur că n-am găsit. Dacă ştie cineva, mă închin ţie.

Şi o concluzie. Românii sunt idioţi de Valentine’s. Astăzi, simultan, pe TREI posturi de televiziune se difuza Liceeni. Naţional TV, Antena şi ProTV. Şi să vrei şi n-aveai la ce să te uiţi. Asta desigur dacă nu te intersează cancerul de limbă, Magda Ciumac sau alte glumiţe.
Cu chiu cu vai am găsit un musical cu Woody Alen şi până la urmă am renunţat şi am ajuns la Net. Mâine, relaxare, acasă, Slavă Domnului.

P.S. Toate urările de bine idioţilor cu alocaţiile. Vă doresc ca în această zi specială, consoarta să vă sufoce în somn cu o inimioară de pluş, să fiţi constipaţi şi să vă uşuraţi în formă de inimioară ASCUŢITĂ, să muriţi înnecaţi cu puf sau să vă spargă cineva un balon în formă de inimioară în fund. Pentru că unii îşi fac planuri cu banii din alocaţia aia. Şi dacă nu vine, nu e chiar aşa drăguţ.

Eram într-o stare mult prea avansată de legumă ca să mai comentez, sau măcar să îi arunc măcar un “Şi câinii vagabonzi se cacă tot în spaţiul special amenanjat?” sau să îi urez că dacă vrea aer curat să se mute în Maramureş, sau măcar faptul că fereastra lui e la 25 de metri de unde stau ei cu câinele şi nu ştiam că are senzori de miros implementaţi în Pământ. M-am săturat de idioţi cu mentalităţi comuniste, de moşi şi babe care mor dintr-un răhăţel de şoricar.
Scuzaţi expresia.
Dacă aveam ciobănesc, şi eram adultă la 12o de kile’ o beleaţi mă. Vă îngropa ăla în fecale de nu vă vedeaţi dacă vă mai ardea de comentarii.Of.

Da, da, a fost Crăciunul. Cu săruturi sub vâsc, perioada bucuriei şi a împăcărilor.
Nieeaaaaaa cut of that shit, will ya?
În primul rând, nu iubeşti “de Crăciun”. Şi dupaia pe 1 ianuarie te desparţi că gata, au trecut sărbătorile, nu mai trebuie să iubesc.
În al doilea rând, chestia asta cu afecţiunea exgerată e un fel de Valentine’s day reloaded. Hai să ne iubim că e “cuuul”. Nu, nu e cul. Deloc. E aiurea, şi distruge şi mai rău spiritul.
Dacă iubeşti pe cineva, foarte bine. Eşti unu dintre fericiţi/fericite, acum ia acea persoană, şi sărbătoriţi asta în intimitate.
Dupaia, avem brejii Internetului, care iubesc pe “pisu lor mic”, şi ţin să afle asta tot messengeru’, hi5u’, myspaceu’, sau pe ce mai stau ei. Din nou, nu ne interesează. Iubeşte-o/l bucuraţi-vă de asta, VOI.
Acum vă gândiţi la ceva gen: uite-o şi pe Emoista asta cum plânge că e singură.
Nu de asta comentez. Ştiu că sunt singură, e absolut normal, eu am ales să fiu aşa, sunt de vreo jumătate de an, şi mă simt foarte bine. Ştiu că dacă e să fie, o să fie, nu trebuie să mă grăbesc. Da, sunt mult prea romantică, şi cu capul în nori, şi consider iubirea o chestie foarte puternică pe care
1. nu o putem controla
2. nu e bine să te joci cu ea (…)
Există şi oameni romantici. Ce, credeaţi că odată cu secolul vitezei au fost absorbiţi de un LCD? Nu, sunt acolo. Zilnic trecem pe stradă lângă ei. Dar au ajuns să se protejeze, ca să nu rişte să aibă loc diverse…probleme. Ce am observat la majoritatea oamenilor romantici care îi cunosc, câteva lucruri.

Cazul 1. Sunt foarte pragmatici. Au grijă cum vorbesc astfel încât să vorbească mult şi să nu spună nimic, in facto, despre ei. Deasemenea îţi dau nişte răspunsuri năucitoare apoi rapid deschid alt subiect să nu ai timp să te dumireşti ce au vrut să zică pe moment, să uiţi, şi abea când se întâmplă ceva să-ţi aminteşti de ce ziseseră, şi să te pună pe gânduri. Deasemenea se deschid foarte greu, şi niciodată de tot.

Cazul 2. Vorbesc urât. Se poartă dur, sunt violenţi, par să respingă oamenii, nu pe faţă, dar nu ştii de ce când te gândeşti constaţi că defapt niciodată nu ai avut o discuţie reală cu acea persoană. În cercul lor de prieteni sunt sarcastici şi spun multe despre ei, dar niciodată lucrurile cu adevărat importante.

Cazul 3. Epatează. Fac mişto, sunt duri, întotdeauna spun o glumă bună în societate sau se furişează cumva să scape de întrebări, iar când îi întrebi, nu recunosc nimic. De obicei sunt cei mai cunoscuţi (vezi John Tucker must Die), nu se aruncă în relaţii serioase de teamă să nu fie răniţi, şi nu îşi asumă riscuri. “Mai bine pe teren cunoscut” e deviza lor şi preferă să rămână în domenii cunoscute decât să rişte să îşi distrugă personalitatea “creată”.
Desigur, mai sunt multe tipologii, dar astea au fost doar câteva exemple. Ideea e că aşa cum izgonim spiritul Crăciunului şi-l transformăm în sărbătoare comercială, aşa o să facem şi cu iubirea în curând.

De la ce a pornit postul ăsta?
De la o imagine, care pe mine, deşi de obicei prefer să-mi păstrez reacţiile pentru mine, m-a impresionat până aproape de lacrimi şi mi-a dat o speranţă că mai există romantism, şi iubire, în lume, undeva.

Am simţit că mi se urcă sângele la cap şi o să-i bag ţigara aia pe gât.
În afara de faptul că fumezi când ai doi copii pînă în 5 ani, şi ei cresc într-un mediu în care se fumează, şi cel mai probail să se apuce şi ei când mai cresc, fiind deja fumători pasivi de la tine.

Cum să îi spui copilului tău “şti, o las pe sora ta cu un an mai mare ca tine să aibă grijă de tine în locul meu, părintele tău care consideră copilul un accesoriu, şi e mai puţin important ca viciul meu careîl am dinainte să vă am pe voi.”
Nu poţi pur şi simplu să faci un copil şi să-l cari după tine ca o geantă, care o laşi altcuiva când ai treabă. Şi uite aşa apar familiile de genul “Şi pe mine m-a crescut propriu-zis sor’mea mai mare ca mama…”
Pe cuvânt că îmi venea să o iau la bătaie pe femeia aia. Toţi oamenii ar trebui să dea un test psihiatric înainte de a face copii, să se vadă dacă sunt apţi fizic să aibă grijă cum trebuie de un copil, sau dacă ăla se naşte ca să sufere. Serios. Cel puţin în România.

Copilul ăla când o să crească o să aibă şi el copii. Ceo să le zică?
“Du-te singur la grădi, că eu am treabă, tre’ să-mi cumpăr ţigări.”

Eterna şi fascinanta Rromânie.

-Pentru că eu sunt o fire activă. Şi firile active aleargă, trebuie mereu să se grăbească undeva sau sunt pe fugă. Şi aici intervine o problemă, pentru că nu am atâta echilibristică în mine să pot să alerg pe tocuri. Şi o fată făcând maratonu pe tocuri cu poşetuţă, cu fustiţă, bibilită, aranjată nu arată tocmai ok.

-Pentru că am picioare lungi, şi (asta nu o zic de la mine, nu mă cred eu vreo Miss, staţi liniştiţi) da’ în general lumea îmi zice că arăt bine. Şi dacă eşti minoră, ai fund, tâţe, picioare, eşti slabă şi ai păr lung în România, automat juma de bulevard, de la muncitorii de la borduri până la cocalarii şefi vor avea ceva de comentat la tine. Chiar dacă te văd că eşti supărată, sau grăbită, sau stresată..sutn absolut siguri că un “ce bucăţică eşti, păpuşa!” îţi va înfrumuseţa ziua.

-Pentru că de când eram mică, am rpmas cu o atitudine băieţoasă. Nu îmi stă tocmai ok pe tocuri şi cu atitudinea mea când ies cu fetele afară. E un fel de contrast. Încă nu m-am obişnuit cu prostiile alea că de la o anumită vârstă trebuie să fi cochetă, să ai mai mare grijă la comportamentul tău…eu tot cum eram abulică cu gaşca în gimnaziu am rămas. Şi pe tocuri arată cam..deosebit.

-Pentru că am gaşcă de băieţi, şi excluzând faptul că dacă ies cu ei pe tocuri, se duce naibii toată imaginea de prietena cea mai bună a băieţilor, fiind înlocuită de altă imagine, pentru că băieţii unoeri când sunt în haită au prostul obicei de a împărţi fetele în două categorii.
Ale în teneşi – tipa de gaşcă
Alea pe tocuri – bunăciunea la care se salivează în cor.
Deci dacă apar pe tocuri sau cu o fustă, brusc se cenzurează limbajul, şi în loc să comentăm cade obicei de toate prostiile, apar tot felul de dubii, din categoria: “se dă la mine?” “şi-a făcut gagic?” “bă da ce bine arată, de ce nu m-am băhat până acum pe ea?”…cu băieţii trebuie să arăţi naşpa, să stai în tricou şi trening ca să poţi discuta normal cu ei. Nu, nu sunt misandră, sorry, asta e realitatea!

-Pentru că trăiesc în România şi asfaltul nostru e un fel de drum de munte da cu asfalt ici-colo. Pe tocuri e o adevărată aventură, la toate şanţutile, gropile, denivelările din asfalt să mergi pe ele fără să-ţi rupi picioarele.

-Pentru că mă simt comod în teneşii mei adoraţi şi tocuri pun doar la ocazii speciale când vreau să impresionez. Uite că am o idee pentru ziua mea. Beware.

Acuma…salarii mici, pensii..simbolice, elevii prost-crescuţi, iar cei interesaţi trebuie să lupte din greu ca să atragă atenţia.

Nu zic de mine, eu în general am avut noroc de profesori buni, unii chiar dedicaţi, care se ocupau, pe cât puteau, de copii. De toţi. Dar am avut şi câteva specimene..torturi vii.
Sunt două feluri de profi.
A. Genul care se fac profesori din pasiune, şi care se ocupă de materia lor, şi ajută un elev când văd că îl interesează, şi care chiar se dedică muncii, chiar dacă au un salariu penibil, pentru că ei chiar conştientizează ce înseamnă cartea.
Am avut astfel de profesori, fosta dirigintă a tatei mi-a predat şi mie istoria pentru examen, meditaţii, şi ştiam istorie pe pâine, plăcându-mi, fără să tocesc sau ceva. Am avut doamnă dirigintă o profesoară excelentă care ne învăţa şcoala vieţii prin psihologie..am avut profesori buni, dedicaţi. Dar am avut şi….
B. Genul care sunt profesori pentru că nu au vrut/putut să facă altceva şi li s-a părut ok să stea cu “20 de mucoşi amărâţi 6 ore pe zi, ce mare chestie?” ca să ia nişte bani. De genul ăsta de profesori mă feresc, Doamne-Ajută, până acum am avut noroc, pentru că sunt absolut imposibili. Nu pun PIC de suflet în ceea ce fac şi dacă îi întrebaţi, ei voiau “să se facă altceva, dar acum oricum e prea târziu”.

Învăţământul en gros a scăzut mult cultura, şi faptul că profesorii sunt selecţionaţi NUMAI pe criterii strict didactice, şi nu şi în funcţie de capabilitatea lor de a comunica cu elevii, ca între oameni, sau de spiritul lor pedagogic, mi se pare o tâmpenie absolută.

Cine? Guvernul! Unde? România!