În momentul în care eu vorbesc cu cineva online, vreau să ştiu cu cine vorbesc. Nu pot purta o discuţie cu o entitate virtuală, pentru că pentru asta am jocurile single-player. Ergo, vreau să te văd cine eşti.
Faptul că oamenii niciodată nu îmi dau poze cu ei mi-a dezvoltat talentele de a stalkui pe cineva online peste măsură. Ştiu cum să caut să găsesc numărul de telefon de acasă, numele şi adresa, şi nici măcar nu am softul ăla al poliţiei. Am învăţat să caut poze pe Net în cele mai adânci şi antice gropi ale Internetului, şi mă folosesc de toate site-urile disponibile pentru aşa ceva.
Serios, e mult mai simplu dacă îmi daţi voi direct.
Din ce ştiam eu, fetele sunt complexate cu aparenţele lor şi mint. NU BĂIEŢII. Micile dive care nu vor să arate.
Eu am fost educată în ideea că “frumuseţea stă în ochii privitorului”, şi că orice persoană e frumoasă.
Mai ales dacă eşti tânăr! Tinerii sunt frumoşi, indiferent de părerea lor.
Serios, toţi suntem aiurea, nimeni nu e perfect. Toţi avem complexe şi un trecut pe care vrem să-l ascundem. Toţi am avut “anii ăia” de care nu vrem să ne amintim.
Atunci ce ne mai ascundem atât sub pământu’ de la cireş??!?!?

Aşa că am decis ca de acum încolo să nu mai dau niciodată webcam/poză cu mine/filmări.
Dragi cititori, pe blogul ăsta scrie o entitate virtuală, o bilă de energie.
Pixeliţa, out.

DACĂ TOT ÎNVĂŢ CHESTIILE ASTEA SINGURĂ PE TIMPU’ ŞI NERVII MEI, DE CE M-AM MAI DUS LA ORA DE TIC ÎN CLASELE a 9-a ŞI a 10-a??? ŞI CĂ VENII VORBA, ANU’ ĂSTA ŞI LA ANU’?

Haide cu home-schoolingu mai rapid!

Azi tot zi proastă am avut, dar în alt articol. M-am săturat de idioţi, m-am săturat de distrugători, m-am săturat de oameni care nu gândesc. Ai un creier în capu’ ăla, ce faci cu el???
După aceea, am mers cu Cookie, şi filmam pe drum spre casă. Dăm de un tip în BERMUDE, la 2 grade, cu geacă, care lua pâine. Tipule, rulezi fin!

Aşa că am decis să pun un afiş pe uşa brutăriei.
“Tipului în bermude care a cumpărat pâine aseară (19.ian.2010):
EŞTI FOARTE TARE!
Presupun că stai în zonă, şi o să mai iei pâine (implicit văzând afişul).
Dacă da, dă-mi un mail la: (adresă nouă de mail *******)

P.S. Sper că acest afiş nu deranjează. Rog brutăria să îl lase o perioadă – măcar până i se termină tipului pâinea. Mulţumesc anticipat.”

Eu am pus acest afiş la 7:30 când am plecat la şcoală. Cookie mă anunţă la 8:30 că nu mai e. Jur, dacă eram în Anglia afişul ăla stătea acolo luni întregi. Nuu, la noi distruge Planeta un afiş d-ăla. Aşa m-au enervat, jur. Cu ce-i deranja frate? Nu era cu obscenităţi, nu ziceam “cumpăraţi de la altă brutărie”. NU!

Voiam să mai scriu un post despre şcoală dar poate mâine, acu am prea mulţi nervi. Românule, te-ai tâmpit!

Frigul.
Cine mă cunoaşte, ştie că la mine pe tot parcursul anului, temperatura din cameră e demnă de un climat tropical. Sunt minim 30 de grade, cu variaţiuni pe temă, de obicei în sus. Da, inclusiv vara. Pentru că prefer să mor de cald da să mă îmbrac mai subţire (în casă, nu pe afară), decât să fac frigul. De asta îmi placd şi marea şi nu muntele, de asta mai multe.
Eh, imaginaţi-vă cum am rezistat eu 2 săptămâni în Anglia. Casa la care am stat nu avea încălzire (sau mâncare), sau dacă avea, oricum noi nu ştiam asta!
Şmecheria era simplă. Gazda îşi lua nişte bani pentru că ne caza. Aşa că folosea la minim banii ăia ca să ne hrănească pe noi, şi păstra cât putea de mult.

Foamea
Din fericire sunt unul dintre copii care îşi permit mese consistente, aşa că atunci când nu sunt hrănită, încerc să mă aproivizionez singură.
Din nefericire, orăşelul acela nu oferea nici o alternativă.
Care au fost mesele noastre:
mic-dejun: Numai cereale. 12 zile.
prânz: Aveam la noi pacheţel cu mâncare (lunch box). Care conţinea o pungî de 300 de grame de chipsuri, un iaurt (cel mai ieftin existent). O banană verde sau un măr verde, 2 chifle (stilul prescurilor de la biserică, cam la fel de mari) cu o felie transparentă de parizer sau brânză, o ciocolăţică cât degetul meu arătător şi în alte zile un baton de “cookie” cât un deget sau o brioşă de diametru 3 cm.
Şi asta trebuia să ne hrănească pe noi d la 8 dimineaţa când plecam de acasă până la 6 când ne întorceam. Cu şcoală şi excursii între timp.
Seara, paste cu carne tocată, cheesburger cu chipsuri, un pui şi un cartof copt care cred că le scăpase în zaharniţă pentru că mâncare atât de dulce nu am gustat în viaţa vieţilor mele, ergo nici una dintre noi nu a putut mânca, fish and chips (semi-preparat) şi pizza cu chips, semi-preparată.
Pe cât mănânc de mult, pe atât beau de puţin (da, ştiu, nu e bine), aşa că cu băutura nu prea am avut probleme, o apă şi un suc la 1l m-au ţinut cam toată tabăra. Şi cafele.
Însă fetele erau exasperate.
De băut puteai avea:
-lapte dimineaţa
-ceai negru seara (eu mi-am făcut odată că muream de sete)
-SQUASH. O porcărie de suc multivitamin concentrat, care se făcea din 7/8 apă şi 1/8 suc. Apă de la chiuvetă se înţelege!
De restaurantele de acolo v-am povestit, din nou numai fast-food, aşa că am făcut cumpărături la magazinul din colţ de pâine cu graham, roşii (importate din Noua Zeelandă, mda. Ce dor mi-era de roşiile mele româneşti) şi brînză galbenă (cu un gust foarte suspect)
Acum, să vedem şi ce era deranjant dacă nu mâncam. Eu când nu mănânc şi îmi este foame, devin irascibilă. Bine, că în ultimul timp am realizat chestia asta, şi mai nou tac din gură. Dacă are loc o conversaţie extrem de interesantă iar eu nu scot un sunet înseamnă că îmi este foame. Vă imaginaţi cât de sociabilă am putut fi în această tabără. Eu am fost crescută în ideea că masa e sfântă (mă rog, nu chiar aşa, dar ideea cam asta e. La masă se reuneşte familia, se mănâncă liniştit, nu pe fugă, şi se savurează. E una din micile bucurii ale vieţii şi trebuie tratată ca atare, nu toţi au privilegiul ăsta).
Ei bine dacă primele două condiţii nu l respect, a treia mi-a devenit reflex. Cu toate astea, am avut o surpriză când mâncând în sfârşit când am ajuns la Londra săţios, fructe, senviş cu somon şi fresh de portocale, fetele mi-au zis că eu sunt “fericită când mănânc, îmi sclipesc ochii”.
Mă, aşa o fi. Cert e că nu îmi place să nu mă hrănesc ne-corespunzător, şi mai ales nu-mi place să nu mă hrănesc suficient. În mod normal, eu nu prea mă omor cu carnea, şi nu mănânc sub nici o formă fast-food. Păi în cazul ăsta trebuia să nu mănânc nimic tabăra asta!

Alte motive pentru care nu aş repeta experienţa:
-am crescut destul de mare pentru tabere, totuşi.
-nu mă încadram la media de vârstă
-dacă la gazdă v-am descris în postul anterior cu cien locuiam, nu vreţi să vă spun cum a fost în cameră la Londra, cu apogeul teribilismului unei fetiţe de 13 ani. Care considera că “o bună comunicare” se întâmplă dacă îmi spune că sunt o “proastă care gândeşte sistematic” şi “taci” din la finalul fiecărei fraze. Pentru că într-adevăr dacă m-aş fi apucat şi eu să urlu la ea şi să o jignesc aşa cum făcea ea, soluţionarea conflictului ar fi progresat atât de mult!
Deşi sună ca un clişeu, eu la vârsta ei nu cârteam la aştia mari, mă gândeam de unde tupeu, că şterg pe jos cu mine dacă le zic ceva. Mă rog.
Am alergat ultimele 3 zile fiind presaţi de timp, iar noaptea băieţii aveau chef de “distracţii” cu colegele mele de cameră. Numai că ele nu aveau chef, iar eu cu prieten voiam să dorm ca să mă odihnesc pentru o nouă zi de mers pe jos 16 ore!
Însă cea mică de 13 ani avea chef de spus bancuri, că deh, e în tabără. O înţeleg, şi eu am fost aşa la vârsta ei, numa’ că atunci când am dormit la băieţi în cameră, pe mine nu m-a prins diriga dimineaţa următoare (nu vă gândiţi la alte alea, am dormit. Între 2 paturi)
Deasemenea toată lumea era irascibilă, urlau unii la alţii, aveau grijă de “turma” de 21 de copii, şi nervii erau omniprezenţi. Eu cu I ne-am interzis să ne enervăm pentru că realizam că la tensiunea negativă omniprezentă acolo, nu am fi făcut mare bine.
Pe scurt, când vizitezi o ţară nouă, cel mai bine e să o faci cu persoanele la care ţii, părinţi, prieten sau oricum, prieteni. Însă nu persoane necunoscute, pentru că poţi avea surprize.

Într-un fel tabăra asta a fost o experienţă, pentru că mi-a testat limitele, răbdarea(deficitul meu), şi nervii.
De asemenea am putut observa pregătirile “din spate”, până acum mergând în tabere însoţită de un Dolce Farniente complet, însă de data asta am observat calculele şi ideile care stau în spatele organizării, pe care nu le vedeam când eram mică. Şi Slavă Domnului, că sunt la a 5-a tabără cu Diriga!
A fost interesant, după cum am spus, însă nu aş mai repeta.

P.S. Azi am băut prima cafea după nu ştiu cât timp. Adevărată mană cerească. Când mă gândesc că la 5 ani nici nu voiam să aud de ea…