Am primit cereri să scriu despre sex. Nu îmi place să scriu despre asta. Din mai multe motive.
1. Toată lumea scrie acuma despre el mai nou, pentru că se spune că nu mai e demult un subiect tabu şi că tre’ să fim mai liberali.
Aiurea. E super tabu. Toata lumea citeste articole “alea” din reviste acasă singuri să nu cumva să se vadă în metrou că citesc aşa ceva. Toţi glumim pe tema asta facem glume, da’ când e să discutăm pe bune ne înroşim, nu ştim cum să zicem şi ocolim subiectul.
2. Fac destule glume la şcoală pe tema asta, – acolo unde n-ai ce să discuţi altceva cu nişte adolescenţi confuzi şi plini de hormoni, aşa că nu văd un mare scop în a discuta asta şi în afara şcolii. Mi-ajung 7 ore pe zi despre asta.
Asta dacă n-aveţi prieteni care vor asta dar nu ştiu exact dacă vor şi discutaţi şi acasă de asta.

Plus că…e o abureală majoră. Io am încercat vreo 5 ani să-i dau de cap subiectului, şi nu mi-a ieşit. Aşa că am lăsat-o baltă.
Am nişte conclizii dacă vă ajută cu ceva, chestii ştiute oricum de toţi.
1. NICIODATĂ nu o să te nimereşti să te placă ăla care îl placi tu cel mai mult. Fix ăla nu o să te placă de nici o culoare. În schimb ăla de care chiar nu eşti atrasă sentimental deloc o să fie mort după tine. Asta e TOT TIMPUL.
2. Băieţii nu sunt doar prieteni cu fetele. Pt ei fetele se împart în două categorii:
a) aş fute-o
b) n-aş fute-o, da’ e bună să-mi dea ce am nevoie.
3. se vehiculeaza atâta despre sex, mituri urbane printre virgine
a) îl faci cum someone special, şi chiar e f tare şi aşa. Te simţi bine şi iubeşti
b) o faci de curiozitate, şi nu te distrează prea mult.

Dragostea o găseşti în multe feluri. O găseşti printre adolescenţii care descoperă jocuri psihologice. O găseşti la profa mea de română care e virgină la 54 de ani şi încă mai visează la bărbatul ei ideal. O găseşti la ai mei care’s împreună de 25 de ani. O găseşti la colegul de clasă care e mort după fata aceea în colanţi de la altă clasă. O găseşti în versurile melodiilor comerciale. O găseşti în reclame. O găseşti la campaniile free hugs. O găseşti în cărţi.
Trebuie numai să o cauţi.
Eu am căutat-o destul. Acum, am alte ţinte. Deocamdată e o mică pauză.
Dar e o chestie destul de interesantă.

Nota bene. Dacă cineva mă mai trezeşte mâine mai devreme de 10 dimineaţa, acea persoană va muri. De trei zile mă scol la 8,8,5. Pentru că tuturor li se întâmplă chestii ziua, seara, numai mie la CINCI DIMINEAŢA. Aşa că ciocu’ mic, şi leave me alone.

Am o groază de treabă. Dar mă simt bine, că ştiu ce urmează!

Simple Plan- I can Wait Forever

Un cântec dedicat vieţii.

When you call my heart stops beating
When you’re gone it won’t stop bleeding
But I can wait
I can wait forever

Au avut loc mai multe fapte în jurul meu, şi cum nu mă afectau direct am avut timp de gândit şi analizat. Analiza care e raiul meu, Fecioară autentică ce sunt, şi mai ales că descopăr chestii noi mereu.
În primul rând, orice mi-aş dori, orice s-ar întâmpla, oricine, oriunde, oricând, în 99,99% din cazuri voi avea timp. Pentru că mai am în jur de 3 ani pînă termin liceul, încă 5 până după facultate, şi încă muulţi mulţi după aceea.
Până acum cuvântul la ordinea zilei era ACUM. Când voiam să obţin ceva, voiam. Gen, ACUM. Pentru că dacă mai aveam răbdare puţin cine ştie ce nenorocire avea loc.
Şi azi am obţinut ceva, fără să îmi doresc asta. Ceva pentru care poate acum ceva timp aş fi luptat şi m-aş fi entuziasmat, aş fi radiat de fericire că am obţinut, astăzi pur şi simplu a venit doar ca o înfrumuseţare a zilei. Ca şi cum aş fi cumpărat nişte flori pentru camera mea. Nu a fost mare lucru, dar mi-a smuls un zâmbet.

În altă ordine de idei, tot aşa zilele astea, o duc de la excelent în sus. Mă ţin de promisiunile (2) care mi le-am făcut la începutul anului, pe toate planurile îmi merge bine, sunt sănătoasă, fericită, single, şi cu note mari la şcoală. În fiecare zi am câteva chestii care mă fac să mă simt bine, şi am mai mult timp să mă gândesc la lucrurile care se întâmplă în jurul meu. Şi e aşa frumos.
Lumea e frumoasă, iar viaţa e cel mai tare cadou care l-am primit vreodată. Serios. Ştiu, vorbesc ca o persoană îndrăgostită. Nu sunt îndrăgostită. Sunt fericită. Sunt liniştită. Sunt în stadiul ăla când calci pe nori, când mergi pe stradă şi radiezi o lumină ciudată, când te uiţi în jur şi zâmbeşti, pentru că şi natura îţi zâmbeşte ţie. Sunt în stadiul în care eram când mă ducea mama în parc la 3 ani şi mă suiam în vârful pomului şi vedeam prin parc. Nu ştiu, totul e mult prea frumos. Mai demult profu’ de fizică ne întreba dacă ştim cum e să fi fericit. Da, ştiu. Şi ma uitam la asta de ceva timp, dar nu vedeam. Pur şi simplu nu deschisesem ochii deajuns.
Ştiu că totul va fi bine. Simt asta. Totul va fi frumos, totul se va termina cu bine, tot ce îmi doresc să reuşesc voi face. Pentru că pur şi simplu aşa e. Şi nu are cum să fie altfel. E ca sentimentul ăla de împlinire şi de puritate care îl ai după ce te speli pe dinţi.

Mai demult nişte unii şi unele mi-au zis că sunt o romantică incurabilă. Da, sunt. Ştiţi ce înseamnă asta? Nu că mă îndrăgostesc şi fac inimioare la sfârşitul caietului. Înseamnă că am un talent în a iubi viaţa. Înseamnă că ştiu să iubesc tot ce mi se întâmplă, să trăiesc profund toate sentimentele care mă înconjoară, şi să le primesc înapoi ca pe o pisicuţă dată jos din pat, şi le îmbrăţişez şi mă bucur de căldura îmbrăţişării, indiferent cât de dură este ea. Înseamnă că trăiesc cu intensitate, şi pur şi simplu zâmbesc când mă uit la cer, pentru că ştiu că
Cerul e limita.

O să aştept, o să mă bucur de momentul de ACUM, pentru că ceea ce e frumos abea a început, şi urmează multe alte lucruri care o să rămână surprize ce mi se vor arăta în timp. În fiecare zi trebuie să ne bucurăm de ea, nu?
De ea, de zi.
De ea, de viaţă.

Tot azi am stat cu Chicken la locul Magic, locul meu şi al Dânsului….
…unde mi s-a derulat prin faţa ochilor un film, o poveste veche, cusută cu fir roşu, de un timp înseilat cu stele.

Mi-am amintit cum anul trecut pe vremea asta relaţia noastră era la apogeu,
…stăteam în aceeaşi bancă
…purtam hanoracul cel Parfumat când mi-era frig
…mă ţinea de mâini cât stăteam la discuţii la locul nostru, ca să nu-mi îngheţe mâinile..
…mă lua în braţe când urca maşina pe trotuar, (nu cum e acuma…normal,mă trage pur şi simplu din faţa maşinii)
…râdeam de matematica mea..1+1..
şi de păpuşi..
..şi cum mi-am sărutat degetul şi i l-am lipit de buze…
..iar el l-a sărutat.
…apoi instinctiv amândoi am avut aceeaşi reacţie în acelaşi timp..
..şi a fost un sărut superb.
Şi pe o ploaie torenţială noi stăteam la discuţii..
…şi mă săruta ţinându-mă în braţe ca să-mi transmită puţin din căldura corpului lui..
…şi când l-am târât pe ploaia aia torenţială afară, la “întâlnire”..
..când îmi spunea Te Iubesc..
..după care…

Prima seară când m-am întors singură de la şcoală şi am trecut pe lângă locul ăla..
..astă-vară când am venit de la baschet şi ne odihneam acolo..
..când mi-am rupt picioarele pe tocuri acolo pe căldura aceea înfiorătoare..dar..deh….Dânsul.
..când a mâncat acolo Royal Canin
…când ne băteam cu fructele alea de boscheţi..
…când ne uram “ai grijă în Turcia!” unul altuia..şi tot nu mai plecam…

Fiecare seară,după-masă şi noapte când ne-am despărţit în locul ăla, şi eu traversam fericită şi plutind pe partea cealaltă a străzii, spre casă..
..şi el o lua înapoi (Joia nu, că avea sală)
..şi cum niciodată nu l-am văzut că se uita înapoi, după mine.

Şi ploaie, ninsoare, soare, tot ce ne-a prins la colţul ăla nenorocit, un amărât de colţ, cu un gard rupt, dar un timp înlănţuit în 2 metri de metal, şi 3 boscheţi,
un timp al fericirii…sigilat pe vecie.

Chicken vorbea, dar cine să o mai asculte? Gardul ăla e magic. Indiferent de ce se va întâmpla, de câte ori o să ne certăm sau o să ne înjurăm, o să ne ignorăm sau o să îmi dea briceagul ca să-mi tai blugii,
gardul ăla va fi acolo, dovadă că toate acele momente au fost reale, au existat, şi au fost unele din cele mai frumoase momente ale vieţii mele.

Da, ştiu, am trecut prin ATÂTEA şi acum suntem simpli colegi. Nu mai avem nici o treabă, lumi paralele.
Ştiu.
Nu mai vreau. Adică, am înţeles că nu mai trebuie să vreau. Am făcut multe prostii, nu putem da timpul înapoi.
Dar hei, pot visa amintiri, nu?

Şi totuşi. Mi-e dor de baschetul meu. Vreau să plouă, o ploaie din aia de nu iese nici dracu’ din casă pe ea, şi eu să fiu undeva pe un teren, să arunc la coş. Singură, fără idioţi care să comenteze că nu ştiu să joc. Joc din plăcere, nu de performanţă, şi o fac cum pot. Cel mult mă mai antrenez. Nu îţi place, naşpa.
Şi vreau să driblez, să alunec, să mă ridic, să arunc la coş..ştiţi senzaţia, doar tu şi mingea.
De ce? Pentru că am avut grijă să-mi pierd concurentul principal la baschet, evident.

E o stare foarte cretină, ciocolata, comediile romantice şi zăcutul în casă la calculator nu mai au nici un efect. Şi nu, nu sunt emo. Sunt sătulă de asta, brusc în perioada asta cum e unu se simte mai prost e emo. Viaţa e dură fraţilor, şi pe lângă tone de bucurii )că slava Domnului am destule) mai dă şi cu şutu, îţi mai fute un baros în cap. Şi pana mea, aşa e viaţa, mai ai şi momente naşpa în care efectiv nu îţi mai pasă de absolut nimic.

Partea cea mai naşpa de până acum, în concluzie, este nu că nu am ce face ca să ies din starea asta. Poate că dacă mi-aş pune mintea aş ieşi. Dar nu mai pot, nu mai am forţă/chef/nervi/vreo dorinţă ca să ies din starea asta.

Era un citat într-o carte..

“Cădea într-o fântână, şi tot cădea (…peste 5 pagini) ajunsese la fundul fântânii, şi stătea acolo, era bine”.

Sunt atâtea chestii de făcut. M-am dus la un concert MARE cu lumini, muzică, zbânţuială, şi eu tot legumă eram, în mijlocul ălora care săreau şi dădeau din cap.
Nu ştiu, au fost foarte multe dezamăgiri adunate într-o singură perioadă.
Din categoria..credeai că o persoană e cumva,şi defapt…e total opusul.

Lumea face prostii, greşeşte, nu poţi citii gânduri, spui lucururi naşpa la nervi, se adună!

De ce ar vrea cineva să fie popular? Nu există rataţi. Există oameni care se consideră aşa. De ce şi-ar dori vreodată cineva să fie popular? Ce e aşa tare în asta? De ce se maturizează băieţii mai încet ca fetele? Îţi dă cineva o medalie gen Super Popular?Ce e aşa tare???? Eu de 10 ani nu sunt populară, aş putea deveni dacă mi-aş pune mintea în 2 săptămâni, dar nu vreau, pentru că mi se pare o inutilitate completă.

De ce nu apreciem ce avem şi mereu vrem altceva, şi când defapt descoperim ce am pierdut ne supărăm..de ce a devenit blogul ăsta aşa comercial şi nu pot să mai scriu tot pe el că deh, citeşte lumea şi m-am săturat de scris aiurea pe blog, si subintelesuri si discutii.
Pentru că pur şi simplu nu mai cer/vreau nimic de la nimeni.
Asta e, this is life! Nu mai vreau absolut nimci, uneori pierzi lupta, uneori se adeversc lucruri pe care le-ai crezut cu un an în urmă, uneori nu totul merge cum vrem noi. Pana mea, asta e, nu avem ce face.

Şi totuşi ce stare de căcat.
Vreau să fiu pe un teren de baschet.
Şi aveţi mai jos un filmuleţ dintr-un film. Îi zice Love and Basketball.
Enjoy Yourself.

If fears what makes us decide,
Our future journey.
I’m not along for the ride,
Cuz I’m still learning,
To try and touch the sun,
My fingers burning,
Before you’re old you are young,
Yeah I’m still learning

I am falling down,
Try and stop me,
It feels so good to hit the ground,
You can watch me,
Fallin on my face.

> Avril Lavigne, Falling Down

Gata frate. S-a terminat. De tot.

Edward, şi Maşina.