Dar hai să luăm în calcul că avem piste de biciclişti. Sincer, şi ce dacă. În mod sigur veţi da de adolescente pline de (h)aur care nu înţeleg scopul liniilor acelea, şi le urmează printr-un obişnuit instinct de turmă. Sau de moşulici simpatici care merg fix spre tine, pe contrasens, cu copii mici în braţe, şi îţi zâmbesc. (Prietene, wtf?)
Aşadar Bucureştiul nu este încă un mediu destul de civilizat pentru a merge pe role.
Nici o problemă. La primăvară îmi iau bicicletă. Ne vedem noi atunci.

Absolut natural, dacă mă laşi pe mine să mă orientez în spaţiu, am umblat tot Otopeniul şi nu am găsit nici un indicator. Cu chiu cu vai i-am zis lui H spre ce localitate mergem -Tunari, şi a zis că a văzut un indicator mai înainte. Am luat-o înapoi, din nou tot Otopeniul, şi la podul Otopeni ne-a zis un Gog să luăm o ocazie. Asta mai lipsea, să fac şi autostopul, în toată splendoarea mea, pantalonaşi scurţi albi, şi tricou mulat roşu. Am luat-o per pedes pe centură, vreo 6 km. Prin şanţuri, pe marginea drumului, la 3cm de tiruri, am trecut de un şantier, am mers pe şina de cale ferată, prin cele mai mari mocirle ale pământului, printre gropi şi noroaie.
Am întrebat la prima bezinărie, la casă, o tipă habar n-avea să-mi zică de vreun circuit de karturi în zonă. M-a trimis la “colegu’ “. Colegu’ mi-a zis că a vrut şi el să se ducă, şi că e la câteva sute de metri mai încolo. Eram deja în Rai, că am ajuns şi e perfect. Da’ de unde. Peste cele “câteva sute de metri”, o altă benzinărie, un alt Gog ne zice că mai avem 10km.
Plecasem de acasă la 11:30, era 14:00.

Apelăm la planul de rezervă.
Oaki: Alo, tati?
Părinte ocupat: Da?
Oaki: Vezi tu…eu m-am pierdut pe centură.
Părinte ocupat: Aoleu, acolo la centuriste?
Oaki: Tati, am probleme puţin mai mari decât centuristele acum!
În fine, cu chiu cu vai s-a înţeles cu H la telefon, şi a zis că vine să ne ia.
De la 14:00 până la 14:45, eu cu H am prins un bronz de toată frumuseţea pe marginea şinei de tren, undeva în mijlocul Şoselei de Centură a Bucureştiului, cu o sticlă de 2l de Nestea cu noi, şi alte chestii inutile din geanta mea. Ne-am jucat cu pietre, am făcut busolă solară şi ne-am exersat echilibrul, că deh.
Toţi muncitorii de prin împreujurimi se uitau dubios ce fac puştii ăia acolo, de juma’ de oră.

Ajunge tata, ne adună, vorba lui, “uite centurista cu peştele!”, ne aduce la karting. Care era gard în gard cu următoarea benzinărie. Intrăm acolo, vreo 10 Gogi se dădeau în karturi. Mă duc eu hiperactivă-fericită la recepţie (hai că tot a mai rămas ceva de surpriza mea), şi îi cer foarte senină tipei 20 de minute.
“Nu se poate că e eveniment şi nu ştiu ce, trebuia să sunaţi înainte”. Am rămas bouche-bais, din mai multe motive.
1. Sunasem cu o seară înainte. Dacă era, trebuia să îmi zică.
2. Mersesem 6k pe jos, aşteptasem 3/4 de oră în soare, şi încă 10km cu maşina. Şi ea-mi zice că nu se poate?
Oare ce se întâmpla dacă îi ziceam că fac parte din eveniment, oare?
Public nu era, dacă nu cumva 5 ciumpalaci părerişti care băgau beri şi păreri sunt consideraţi public, şi în karturi mai era loc. Dar nu, nu se poate.
După ce că nu aveţi nici un amărât de indicator, acolo nu se poate ajunge decât cu maşina, şi nişte preţuri de Occident, mai aveţi şi figuri din astea? Ca să nu mai menţionez angajaţi tălâmbi care aproximează puţin mai prost decât mine, şi eu NU aproximez.
Aşa reclamă vă faceţi, frumos!
Să vedeţi ce frumos e făcut site-ul, toate desenate frumos. Păcat de loc, e chiar mişto pista, şi maşinuţele păreau chiar simpatice. Dar din păcate, e tot condus de români.

Vorba cuiva. 800 de metri de la pista de avioane Otopeni, care era în spate, cumva?

Şi da, de la dragoste la ură e doar un pas, foarte mic.

O să bag mâine nişte filmuleţe şi poze.

Tot de la postul ăsta mă gândeam să încep să scriu şi eu cu diacritice, adică, ar fi mai draguţ aşa, şi mai uşor de citit.

Despre câte se pot schimba în oraşul meu ar fi multe de spus, având în vedere că trăiesc în capitală, şi ştiţi cu toţii că aici sunt cartierele alea atît de primitoare, lumea aia atît de nesimţită, minorităţile care au drepturi faţă de majoritate, care nu are…

Să o luăm cu începutul.

Administraţia.

Probabil aş face la primărie un sediu al petiţiilor, sau Colţul Sugestiilor unde fiecare om din Bucureşti să se ducă cu un bilet de câte ori are cîte o problemă, şi să îl pună acolo, iar primăria să se angajeze în 24 de ore de la data la care a fost dat biletul (presupunând că scrie data pe el), să rezolve problema.

“La mine în faţa blocului e o groapă de un metru si adâncă de vreo 10 cm, care stă aşa de vreo 3 ierni. Ar avea nevoie de o asfaltare”

“Locurile alea suplimentate la grădiniţe ce se mai aude de ele?”

Şi alte astfel de probleme. Şi să aibă bugetul îndeajuns de mare (asta e simplu, în loc de scoici şi melci cu alte delicatsese stau şi ei o lună pe cartofi şi pui şi să vedeţi ce creşte bugetul), ca să îşi permită destule echipe de trimis pe teren. Fără scuze de genul “ăăă..nu mai avem echipe/combustibil/bani/timp.” Desigur asta e o gîndire idealistă pentru România…

Primăriile de sector

Cu astea e mai urât. I-aş pune pe primari să stea o lună într-un apartament de bloc in sectorul pe care îl conduc, şi să se ducă la un serviciu temporar, o lună, în alt sector. Jumatate de lună fără maşină, ca să se bucure din plin de placerile mijloacelor de transport, jumătate de lună cu maşină, să se bucure şi de minunatul trafic din Bucureşti. Dacă după ce au răbdat aşa o lună, TOT nu fac nimic, să îi demitem .

Pistele

De biciclete. De role. De skateri. Împuşcăm 2 iepuri deodată. Se diminuează poluarea, şi eviţi asfaltul care se face cremă la 25 de grade, babele care te văd că vii şi se opresc să se uite la tine, pantele aiurea şi aglomeraţia de pe trotuar / maşinile de pe stradă. Plus că te mişti mult mai repede. Am văzut că sunt făcute în zona Casa Poporului. E un început. Dar pe zona Romana-Unirii cînd faceţi? Sau în restul Bucureştiului?

Străzile

Aş trage un strat de ciment pe tot oraşu’ ca să fie egal. Fără pante aiurea în miezu’ trotuarului Unirii să îşi rupă rolleri gâtul, fără gropi pe străzi, fără pietriş, nisip, săpături şi alte prostii. Şi eventual o asfaltare care să dureze mai mult decât până la prima ploaie sau primele alegeri. Şi aş da Dumnezeului jos bordurile alea anti-tanc, de maşinile se rup când urcă pe alea, bicicliştii obţin fundul plat iar de ăştia cu rolele ce să mai zic, după 8 coborâri şi urcări de pe/pe alea, febra musculară la ea acasă.

Parcurile

Aş pune mult mai multă pază. NU sunt deloc suficienţi paznici în tot parcu’, şi ăia care sunt umblă în gaşcă de cîte 8. Dracii pe ei mi se trag de la bătaia care şi-a luat-o adoratul când am mers în seara aia de au apărut paznicii dupa 5 minute.

Aş suda nişte coşuri de gunoi în asfalt. Le-aş cimenta acolo, fără bare de susţinere. Coşul direct. Ca să nu mai poată să-l fure nimeni. Şi l-aş face şi din cauciuc dur, ca să fie neimflamabil, şi să nu poată fi tăiat.

Aş mai pune nişte bănci mai comode că îţi rupi spatele pe astea, mai ales la cele drăguţe fără scînduri.

Aş suplimenta numărul de ţâşnitori, sau cel puţin le-aş face pe alea care sunt deja, sa meargă.

Şi aş face mai mult spaţiu pentru pomi în tot Bucureştiul făcând naibii ceva cu kg alea de cabluri de pe stâlpuri..ori conectate prin unde electromagnetice (deşi şi astea sunt dăunătoare), ori pe sub pământ..da’ să scăpăm de maţele alea.

Aş băga un elicopter ceva, nişte SPP-işti, care să cureţe tot parcul de boschetari, şi să îi ducă la un centru de plasament, buncăr anti-atomic, ceva. Care ma duce la altă problemă.

Populaţia pestriţă.

Boschetarii din parcuri, cerşetorii din oraş/metrou/autobuze, copii abandonaţi/cerşetorii, bătrînii care cerşesc, animalele de pe stradă. Fiecare în câte un loc..centre de plasament, orfelinate (adminstrate calumea, nu cu educatori insuficienţi şi idioţi), azile pentru bătrâni, adăposturi pentru animale cu hrană, pernă caldă şi curţi..să curăţăm străzile, că nu îmi imaginez că străinii care vin sunt prea fericiţi de ce văd, şi în fond şi aştia au nevoie de un loc unde să stea.

Ţiganii

Băi, cu aştia nu ştiu ce să fac, după mine i-aş folosi pe post de cobai într-un buncăr anti-atomic. Să văd dacă a fost construit cum trebuie. Undeva într-un câmp părăsit, pe toţi. Mă rog, probabil încă am sechele de la bătaia aia, şi am gîndire mai xenofobă momentan…sigur, sunt şi ţigani muncitori, care au educaţie şi muncesc cinstit, cu ăia nu am absolut nimic. Am cu aia cu iphone care circula pe ruta 1 mai-Gara de Nord. Dacă ar fi atît de buni sa aibă iphone, de ce merg cu metroul? Am cu aia care se cred şefi în şcoli şi îţi tremură fundu să zici ceva “că pun brigada pe tine haules!”. Am cu ăia de atacă prin parcuri copii doar pentru că sunt ei nervoşi, şi vor să se descarce pe unii care nu au nici o treabă cu ei. Am cu ăia care maltratează copii, îi fac pentru produs, fetele pe centură, băieţii la cerşeala. Am cu ăia de dau în cap seara pe la 8 pe Pache Protopopescu, sau umbli ca omul pe stradă şi auzi ” ce faci păpuşa, mişto cur!”, pe care dacă îi ignori te trezeştii şi cu o labă, în cel mai fericit caz cu un “fă futuţi morţii mă-tii uite-te la mine când vorbesc cu tine că te aleargă juma’ de Ferentari!”. Cu aştia am ce am. Că sunt ca lăcustele. Mulţi şi dăunători. Şi fac fetele de 15 ani să întrebe colegii “care tovarăş de al tău avea de vânzare şprei d-ăla paralizant sau bâtă telescopică?”

Siguranţa pe stradă şi în cartierele mărginaşe.

Unde nu am voie seara singură. Din principiu. Ştiu regula asta de când aveam 3 ani. Sunt fată. Nu trebuie să trec pe acolo nici ca adult. Colentina, Rahova, Ferentari, Pantelimon, drumul Taberei, Pajura, 1 mai…

“Sunt cartiere intregi din care nu mai poti sa iesi
Cand pleci, esti in p##a goala, cu banii luati si ochii reci
Deci, ai grija unde mergi, sa te feresti
Micul Paris s-a stins…Noapte Buna Bucuresti!”

Cum zice şi Ombladon în piesa lui, Bucureştiul este public pentru oamenii fără “brigadă” cam jumătate…adică pensionari, copii, adolescenţi, fete, femei şi oameni bolnavi. Restul este strict interzis. Anul ăsta am înţeles ce înseamnă cartierele mărginaşe, am cunoscut lume din acele cartiere, şi am scăpat de câteva ori la mustaţă de nişte bătăi bune..că aşa voiau ei.

Serviciile publice.

Poliţia. Aş concedia toţi poliţiştii care iau şpagă (mers pe stradă sub acoperire şeful de secţie, încălcat legea, dat şpagă. Daca o ia, concediat pe loc)

Salvarea, suplimentat maşinile sau ceva, ca să nu mai stea omul cu criză renală 2 ore jumate până vine cineva.

Birocraţia. Să se poată rezolva totul la un ghişeu, nu plimbat la alte 11.000, să facă un curs de bună-purtare funcţionarele, să suplimenteze numărul lor şi orarul, şi aceaşi fază cu mersul şefului sub acoperire, să meargă şi să vadă cum se poarta cu tine. Concedierea aferentă pe loc.

Restaurantele, magazinele, desfiinţare dacă nu au contiţii salubre, sau personal care te tratează cu partea dorsala. Scurt.

Şcolile. Conducerile să îşi asume mai multă responsabilitate pentru toate porcăriile care se întâmplă la ei în şcoală şi să nu mai dea vina de la portar la director la profesorul de servici la (!!) elevii de servici. Să nu îţi mai fie frică în şcoală că te caută nuş’care să te omoare, sau să nu zici ceva că vine ăla cu mă-sa la diriginte şi tu n-ai nici o şansă, în pofida faptului că ai dreptate.

OAMENII

Aş schimba oamenii din capitală. Cel mai important. Pentru că în fond, ei formează capitala. Şi sunt nişte nesimţiţi, prost crescuţi, încrezuţi, ţărani veniţi la oraş care brusc se cred King Armani, cocalari şi prinţese. Babele care urlă la tineri în tramvai şi tu tre’ să fi chinez, că deh, dacă îndrazneşti să comentezi, îţi mai sare juma’ de tramvai in cap că ai tupeu. Chit că ai dreptate. Asta e ca aia cu profesorii: eu-tot, tu-nimic, eu-catalog-putere. Derivată din faza cu “eu-bâtă-putere! eu omor animale, mâncare!” Se cheamă respect reciproc, şi chiar nu înţeleg de ce trebuie noi să îl oferim orbeşte dacă celalalt îşi bate joc de noi.

Aş schimba oamenii cu mentalitate de “nu mai pot sa răspund nimic pentru că m-a închis cu argumente, hai să încep să dau cu pumnu’!”, aş schimba copii răsfăţaţi care urlă prin magazine la 12 ani că ei vor nu ştiu ce mobil N70 şi eu la vârsta lor urlam la mama de jos pâna la etajul 3, că n-aveam mobil, aş schimba lumea care-ţi răspunde cu chef de “hai mai lasă-mă!”. Aş vrea oameni care să zică ” da, mulţumesc” şi “mă scuzaţi”, în loc de “uite-te bă aragaz cu 4 ochi pe unde mergi” şi “normal, bă boule”. Oameni care să nu te strige pe stradă:”hei gagica, te fac un tur cu ăsta micu al meu?” sau “hei, fata, vrei să fi Columbeanca mea?” dupa care râs cu gaşca de măgari în cor.

Mi-aş dori un oraş unde lumea să meargă zâmbind pe stradă, nu stresaţi de sistemul de rahat, de job-urile mult prea obositoare pe bani puţini, de nervii de acasă, de poluare, de tot.

Un oraş unde dacă datorită uşilor de toată jena care se vând, părinţii rămân la 11 jumate noaptea blocaţi în casă şi copilul afară, să existe o firmă de lăcătuşerie care să vină să salveze oamenii, nu “a doua zi dimineaţă la 10″ că poate copilul n-are unde să doarmă!

Dar, desigur, de ce îmi fac speranţe? Am scris un post prea idealist pentru ţara asta şi sunt sigură că mâine dimineaţă când ies din casă o să mă enervez că iarăşi o să dea un bou peste mine şi o să se uite urât, tot la mine, care am pe moacă un zâmbet fericit şi optimist că e o nouă zi în care îmi propusesem să mă simt bine.

Desigur, sun pretenţioasă, vreau un oraş ideal. Da, ştiu că or mai fii multe alte probleme care nu le-am trecut aici, că şi aşa m-am lungit destul..dar astea le-am văzut eu..şi mă doare retina de la ele. Nimic din ce am scris eu nu se va schimba, ştiu…dar de ce să nu visăm?

ma nene…am un stil…

Iese checu, facem poze pt scoala, termina, plec. Acuma da-i si intoarce-te. Ajung la Basarab…din nou, ruleta ruseasca cu peroanele. Intreb o tipa daca pe acolo ajung la Victoriei si zice ca nu, ajung la Piata Iancului, ca Victoriei e in reparatii. Eu stiam ca Obor. Deja eram perplexa, cum naiba ma intorc eu de la 1 mai acasa..ma gandeam sa cobor la Iancului sa iau 311 pana la Universitate, sa iau apoi metrou…era varza in capu’ meu, la 7 juma seara pierduta pe la un coltz de Bucuresti total opus mie. In fine, am avut noroc, Victoriei functiona [era si culmea, doar venisem pe acolo, intrase in reparatii in 3 ore?] si m-am descurcat. Oricum, ma si vedeam pierduta pe undeva pe sub Bucuresti, intre statii, pe un peron parasit, explicandu-le alor mei prin telefon unde sunt ca sa vina pe la suprafata sa ma ia. Vreau din ce in ce mai des MASINA!