Am înţeles cum e viaţa.
O perioadă te lasă calm, să te relaxezi, nu se întâmplă nimic, e o moleşeală d’aia tembelă când nu mai ai răbdare şi parcă vrei să se întâmple odată orice/ceva ca să mai ieşi din rutină, şi mori de plictiseală.
După care după toată perioada asta de stat pe apă plată, vine un shot de vodkă, te trezeşte din letargie rapid, creşte adrenalina 500%, după care până te dezmeticeşti bine a trecut la fel cum a venit.
Noaptea de Ajun a fost un astfel de shot.
Noaptea de Revelion la fel.
20 septembrie.
4 octombrie.
Weekendul ăsta la fel.
Momente ca astea te fac să te trezeşti a doua zi dimineaţă, cu un zâmbet imens pe faţă, să nu-ţi aduci aminte imediat de ce, după care când îţi aminteşti vag de ce s-a întâmplat, e atât de ciudat încât te întrebi
“Chestia asta chiar s-a întâmplat? N-am visat eu? E pe bune?”
După care te repezi să cauzi dovezi materiale că acel lucru chiar s-a întâmplat. Arhive, mesaje, semne, ceva, ca să fi sigură că nu visezi tu, sau că cineva ţi-a jucat o farsă.
Apoi mutra ta când descoperi că sunt reale este nepreţuită. Dacă cineva ar face o poză în acel moment…Cred că ar fi mai tare decât mutra de la moment în sine.
Efectiv, senzaţia aia când s-a întâmplat ceva foarte frumos sau foarte rău, şi când te scoli a doua zi şi conştientizezi şi-ţi aminteşti ce s-a întâmplat, este genială.
S-au mai făcut filme cu asta, dar nici cea mai pură artă teatrală nu se poate asemăna vag cu acel moment. Ador shot-urile astea.
Ah. Urmează o perioadă lungăă de calm.
O ştim cu toţii. Era un filmuleţ pe 220 că cine rezistă mai mult cu ea pe cap. Şi comentarii cu sutele.Ei bine de la un timp nu mai era acolo, şi nu mai ştia nimeni unde e.
Dar eu ştiam că e în concediu şi că în curând va reveni înapoi.
Am căutat tot Internetul şi am găsit-o, ascunsă, dar cu acelaşi praz inconfudabil. Şi îi ştiu cântecul pe dinafară. Ma stresat toata generala.
Here you are, fata cu prazul.
Play întâi apoi citiţi.
My little corner of the world
E o leapsa de la Sedativ, în care să pun o poză cu starea mea de spirit.
Iniţial m-am gândit la un caiet cu nişte cuvinte, apoi la o poză cu doua comicuri cu chiloţi pe cap care sunt best friends, la un răsărit sau o lună plină, şi în final m-am hotărât la asta. It’s not much, it’s little, but it’s MY memory, MY little part of Heaven.
Am primit o leapşa de la Lucky în care mă întreabă dacă am fost furată în Bucureşti.
Da, am fost, de două ori chiar.În ambele dăţi de mobile.
Prima oară aveam 12 ani şi eram clasa 6-a (cred), cu primul meu telefon, ceva Erricson cărămidă, grena. Era din cele primitive, aşa că avea un ditai ledu pe cap, care piscăia verde şi se vedea prin pânza de la ghiozdan.
Vin eu de la şcoală cu Turcu’, care era prietenul meu cel mai bun pe atunci, până când ne-am certat de se certaseră şi părinţii pt noi (privin în rumă, înţeleg care a fost faza, pe atunci nu am realizat, tipu cred că umbla după mine, altfel nu înţeleg de ce venea cu maşina cu mine până la Tineretului ca dupaia să mai faca încă o oră până acasă. Apoi să mă sune la telefon şi să vorbim 3 ore. Hihi, clar)
Şi coborâm din maşină şi Turcu’ îmi zice că am buzunarul de la ghizdan de sus desfăcut. Îl inchide, nimic suspect. Apoi acasă realizez de ce era desfăcut, şi că mobilul nu mai e. Ulterior când m-am sunat, era la un muncitor de pe şsantier care îl cumpărase din Big cu sub un dolar.Trist.
A doua oară acum, într-a 9-a când am ieşit înainte de teza la română 30 de secunde din clasă să iau nişte aer, după care m-am întors. Am dat teza, şi după teza ia mobilul de unde nu-i. A dispărut din bancă, în 30 de secunde. Nu acuz pe nimeni pt că nu e cazul.