Oaki

Toţi mă ştiu că sunt cea mai copilăroasă de prin toate grupurile în care merg. Aiurită, Argint Viu, ziceţi-mi cum vreţi că slabe şanse să veniţi cu ceva nou.
Ei bine azi am fost în vizită la o prietenă de familie, şi am mers cu unul din prietenii mei cei mai buni, Banderas, şi un amic nou, coleg cu el, să-i zicem K.
A fost GENIAL.
Ne-am bătut cu perne, la un moment dat eram un ghemotoc de puf şi urs gigantic care mă teşea, zgârieturi, muşcături (din partea mea), alergări şi tachinări din partea lor, provocări restante de la joc şi alte nebunii.
Nu ştiu încă despre K, pentru că nu ne cunoaştem aşa de bine, dar de câte ori vorbesc cu Banderas, mă sufoc de râs, la propriu. Omul ăsta îmi dă o senzaţie foarte comfortabilă. Este senzaţia aia de la 11 ani pe care credeam că am uitat-o, pentru că nu am mai întâlnit-o în nici un alt loc de atunci.
La 11 ani mă jucam cu demenţii din blocul meu de-a Harry Potter şi Pokemon, role playing şi cu pokemingi imaginare, pentru că nu existau la ora aia în România. Evident, când ieşeau pokemonii, îi personificam la maxim, inventând puteri şi lupte. Irelevant de tot ceea ce se petrecea în jurul nostru, noi eram în micul nostru Univers, nepăsându-ne de nimeni şi nimic.
Şi asta era cheia. Imaginaţia combinată cu nepăsarea. De-a lungul timpului am pierdut nepăsarea, şi asta mă întristează peste poate, pentru că deşi imaginaţia mi s-a triplat, nu mai pot să mă relaxez, pentru că se uită lumea chiorâş.

Şi aici apare Banderas. Cu nepăsarea. Emană aşa un sentiment de comfort, pentru că pur şi simplu nu îi pasă de ce se întâmplă în jurul meu, mai ales dacă e un pain prin jur. Demult nu m-am mai simţit aşa liberă. Bee poate confirma, pentru că azi radiam când am ieşit cu ea. Credeam că nu mai e posibil să mă relaxez atât în prezenţa altora, dar aparent se poate. Cred că implică singuranţa că celălalt te acceptă aşa cum eşti, pentru că nu vrea decât să se….joace? Oare atât de puternică să fie joaca? Eu ştiu că atunci când ieşeam afară puteam să avem febră 40 cu tifos, dacă ne jucam uitam de tot, şi în secunda în care puneam piciorul în prag ne luau iarăşi toate durerile Pământului, dar şi de asta uitasem! Evident, până astăzi. Ieri am ieşit cu rolele şi am avut o febră musculară la mâini şi picioare soră cu moartea, inclusiv dimineaţă, abia călcam. Din secunda în care am pornit pe drum spre vizită, am uitat complet de absolut orice durere. Ca să îmi amintesc totul în secunda în care am coborât din metrou în cartier, la întoarcere.
Nu reuşesc să înţeleg ce e aşa puternic în această “joacă”, de mă face să mă simt atât de liberă şi fără griji. E un concept foarte straniu, dar care din păcate nu reuşesc să îl disec de nici o culoare. Dar poate că asta e şi frumuseţea.

Poate că e faptul că m-am revăzut în clasicele mele găşti de băieţi în care m-am simţit comfortabil întotdeauna (şi am atâtea exemple!). Poate că mi-am folosit imaginaţia, pentru că eu oricum “nu am toate ţiglele pe casă”, pentru că mă apucă râsu periodic, câdn fac diverse asocieri în cap cât merg pe stradă, sau în metrou, sau în cele mai nepotrivite momente (examenul Cabridge când am dat Listeningul cu Dumbledore din Harry Potter – nu întrebaţi). Eu nu am nevoie de comedii la vare să mă uit, sau bancuri (oricum ştiu poantele la toate, pentru că la 12 ani am citit timp de o lună un site întreg, bancuri.ro), sau de alte comedii. Viaţa mea e prea amuzantă, sau dacă nu, o fac eu. Şi poate de la asta şi obsesia mea cu jocurile video, mă joc cum vreau eu, e libertate, pot să acţionez caracterele alea cum mă taie capu’, că “nu se pune”.
Şi poate de asta detest eu în halul ăsta societatea, pentru că nu mai pot să mă joc.

În concluzie, astăzi am avut o zi perfectă, “şi aş vrea să mulţumesc pe această cale lui Banderas, un tâmpit şi jumătate, şi cel mai tare nepăsător” (nu o luaţi de bună, tâmpit e gradul cel mai mare de laudă – da, suntem tâmpiţi). Şi relaxaţi-vă oameni buni, că e caterincă rău.

Tags: joacă

One Response to “Joaca”

Leave a Reply