În momentul în care eu vorbesc cu cineva online, vreau să ştiu cu cine vorbesc. Nu pot purta o discuţie cu o entitate virtuală, pentru că pentru asta am jocurile single-player. Ergo, vreau să te văd cine eşti.
Faptul că oamenii niciodată nu îmi dau poze cu ei mi-a dezvoltat talentele de a stalkui pe cineva online peste măsură. Ştiu cum să caut să găsesc numărul de telefon de acasă, numele şi adresa, şi nici măcar nu am softul ăla al poliţiei. Am învăţat să caut poze pe Net în cele mai adânci şi antice gropi ale Internetului, şi mă folosesc de toate site-urile disponibile pentru aşa ceva.
Serios, e mult mai simplu dacă îmi daţi voi direct.
Din ce ştiam eu, fetele sunt complexate cu aparenţele lor şi mint. NU BĂIEŢII. Micile dive care nu vor să arate.
Eu am fost educată în ideea că “frumuseţea stă în ochii privitorului”, şi că orice persoană e frumoasă.
Mai ales dacă eşti tânăr! Tinerii sunt frumoşi, indiferent de părerea lor.
Serios, toţi suntem aiurea, nimeni nu e perfect. Toţi avem complexe şi un trecut pe care vrem să-l ascundem. Toţi am avut “anii ăia” de care nu vrem să ne amintim.
Atunci ce ne mai ascundem atât sub pământu’ de la cireş??!?!?

Aşa că am decis ca de acum încolo să nu mai dau niciodată webcam/poză cu mine/filmări.
Dragi cititori, pe blogul ăsta scrie o entitate virtuală, o bilă de energie.
Pixeliţa, out.

Eu am început cu galben 2, şi primul lucru care l-am scăpat când am pus piciorul pe lemnele alea care se bălăngăneau ca la parcurile de copii când eram mică a fost un FUCK.
În fine, acum dacă ne-am băgat în troacă ne mănâncă porcii.
Iniţial mi s-a părut greu cel Galben, dar evident că în secunda în care m-am văzut pe picioarele mele, m-am dus aţă la traseul verde. Care din nou mi s-a părut greu, dar deja mă obişnuisem. Evident că am rămas blocată pe o tiroliana în picioare, că deh, n-a ajuns până la capăt, s-au încurcat firele…şi dârdâiau izmenele pe mineeee, da’ io făceam ture cu tiroliana, faţă-spate! Cele mai stupide şi enervante erau scările verticale, şi butoaiele care aveau aer între ele şi trebuia să sari dintr-unul într-altul, de-a buşilea, că deh erau pe orizontală.
Bun, ajung eu jos, (slăbisem deja 2 kg), şi hai la următorul.

Doar că mă ştiţi, când în viaţa asta am citit eu regulamentul?
Aşa că habar n-aveam că ar exista un traseu albastru, şi m-am dus ţintă la cel roşu, că deh, culoarea mea favorită.
De bine ce până acum eram înconjurată de copii până în 12 ani, acum brusc eram cu studenţi de 20+ şi zdraveni, vânjoşi. Ăia la instructaj doar spuseseră că e necesară forţa fizică, da’ cine să-i asculte…
Urc eu frumos, primu’ drum a fost ok, drum format din scânduri poziţionate la unghi de 60 de grade în jos, meh, să zicem, uşurel, poate fac şi pe negru dupaia.
Şi ajung la podul cel mare. Eh, acu’, fiecare obstacol avea un nume. Podul ăsta se numea Purgatoriu. Voi să trageţi concluziile. Dă-i, ţine-te, deja eram la vreo 13m deasupra Pământului, vedeam lacu’ în depărtare – şi îngerii din cer, fie vorba între noi (nu, glumesc, îi vedeam pe ăia de pe traseu’ negru cum umblau pe deasupra mea), şi tremuram din toate încheieturile, la propriu, chetsie care îmi mai şi îngreuna sarcina.
Şi termin podu’, şi ajung la Prima Scară Ucigaşă. Nu m-am uitat cum se numea, da’ nici nu era nevoie.
Scara asta era cumva în lateral de pom (aveţi poză jos), cu 6 trepte, cu spaţiu între ele de 1m. Şi fără apărătoare faţă-spate-lateral-între trepte. Mă uit în jos, văd o tipă la vreo 35 de ani, şi îi arunc un: o să dureze ceva!
-Pardon me?
-Yeah…gonna take a while.
-Is it difficult?
-Kinda. (TU CE DRACU’ CREZI, IO AM DAT JOS 10 KILE NUMA’ UITÂNDU-MĂ ŞI TU MĂ ÎNTREBI DACĂ-I GREU CE MAMA NAIBII)
Deci jur, mă agăţasem cu DINŢII de scara aia. Ce că până acu tremuram şi mi-era frică…acuma efectiv mă agăţasem cu toată forţa de bârnele alea, fiecare strop de viaţă şi vână care trecea prin mine era direcţionat spre mâini şi picioare care se încleştaseră pe scara aia care se bălăngănea fără nici o treabă în bătaia vântului. Făcusem nişte ghiare de fier, şi nu mai dădeam drumu’. Cred că mi-a luat cam 7 min. tot calvarul, dar finalmente am ajuns sus, mai mult târâtă pe ea decât escaladată, că mă smulgeam de pe o bârnă ca să mă sudez instant de următoarea. Ce că cu un picior alternativ faţă de celălalt..cu genunchii, o călăream, cu coatele, cu ce apucam, numai să ajung sus. Efectiv, îmi era frică cu fiecare cm cub din organism, şi nu voiam decât să se termine odată să scap! În fine, ajung sus, zic un Doamne Ajută şi mă dau pe tiroliană. De acolo ajung la un alt copac, de unde vedeam frumos toaaaaată staţiunea (am pozele pe mobil, o să le pun când le descarc acasă), şi văd un mesaj de la Bee:
-Ştii cum se setează un TV HD?
În momentul ăla, cât eram eu de înţepenită şi tremuram din toate cele, m-a bufnit râsul instant, cine mă vedea zicea că-s nebună, io supravieţuiam cu ultimele răsuflări în vârf de pom şi ea îmi dă mesajul ăsta. După care am realizat că o să o aduc şi pe ea aici, şi am avut o criză şi mai mare de râs.
De la tiroliana respectivă au mai urmat două scări de control până la nivelul următor, undeva la vreo 18 m realxat. O nouă tiroliană, şi în opinia mea: Slavă Domnului, asta duce pe Pământ, s-a terminat, gata.
Asta s-o credeţi voi.
M-a adus pe un copac, de unde aveam mai multe opţiuni. O scară verticală cu trepte din 10 in 10 cm, vreo 50 de trepte, efectiv verticală, pe marginea pomului. O altă scară identică cu prima, in lateralul ei, însă la mijloc frântă şi mai lungă. Şi o ieşire care m-ar fi făcut să abandonez şi să ajung cu o tiroliană la sol.
“Mă, dacă tot am ajuns până aici…sau hai să nu…sau…pff…uite cum urcă ăsta săracu’… (era un student în faţa mea, si cum nu aveam doi voie simultan pe un aparat trebuia să aştept…ceea ce eu uram, pentru că în momentul respectiv aveam timp să contemplu toate posibilităţile prin care mi-aş putea rupe gâtu sau sparge capu’ de la înălţimea aia, şi inutil de spus că am o imaginaţie foarte bogată).
Ajunge tipu’ sus, şi eu tot nu mă încumetam..la care aruncă el un: “hai!”
Şi cum orgoliul din mine (deşi trebuie să recunosc la moment redus considerabil) nu suportă o secundă respiro, dă-i şi caţără-te.
În momentul respectiv am decis că nu am de gând să mă uit nici în jos nici în sus, pentru că mi-am amintit de Sheldon din the Big Bang Theory la căţăratul pe stânci şi am realizat posibilitatea că eu pot leşina acolo, şi să cad. Aşa că am fixat privirea pe scândura din faţa mea, şi am zis că o să urc până nu o să mai văd scândura aia (noroc că arătau toate la fel). Se mai zgâşţâna scara zdravăn când mişcau ăia tiroliana deasupra, da’ cine mai era atent. Deja ştiam figura: cleştii de la ghiare, şi mergi, că se termină odată şi-odată! Astfel a fost mult mai uşor, dar tot m-au trecut toate transpiraţiile, şi în momentul în care am ajuns sus, bluza de sub hanorac era cârpă proaspăt scoasă din lac iar hanoracul începea şi el să devină destul de greu datorită umidităţii. Şi mă mai întrebaţi de ce nu mă îngraş!
Ajung eu sus, şi mă întâmpină cu surpriză studentul în gri şi o placă de snowboard. Na că e bună, am făcut mountainboard pe dealuri şi acu’ mă suiţi pe placă la 18m de la sol? Bă, mie îmi place APA, SUB apă, cât mai aproape de Pâmânt, nu în Ceruri! În fine, şi aici începe distracţia. Toţi studenţii erau în faţă, tipele din spate nu ştiu unde dispăruseră. Placa era pe sistem scripet, mergeai pe ea prin aer ca pe tiroliana, dar stând ca pe snowboard, după care celălalt o trăgea înapoi de scripete. E, după ce am urcat 2 scări verticale şi am făcut două trasee pe stomacu’ gol (că nu mâncasem micul dejun, şi era ora 15:30), dă-i şi trage la funii. Exact ce-mi doream. Faza amutantă e că mi-am mai şi consumat energia în van 5 minute până am realizat că e pe sistem scripete şi trebuie să trag spre mine, nu în jos, ca să vină la mine, şi trăgeam nene cu o forţă în jos…sincer, eram cam siderată, pentru că ai mei erau la 5 minute de mers pe jos, eu eram la cucurigu în vârfu pinului, şi nici un adult prin zonă, supraveghetor, nada! Şi să cobor pe scara aia din nou, cum ar zice Colegi: Niciodată în viaţa asta!
În fine, fac eu muşchi la scripetele ăla, şi cu chiu cu vai ajung la pod. Mai trec un pod, destul de uşurel, dacă ignorai faptul că erai lângă nori faţă de Pâmânt, şi ajung la dezastru: inelele de gimnastică! Astea erau oribile. Studentul în gri din faţă s-a blocat şi aşa a rămas, că nu mai avea unde să se ducă. Trebuia să te ţii în lateral de un cablu cu siguranţele, şi să pui laba picioarelor în inele, ca să mergi pe ele, ele fiind agăţate cu o funie de un cablu mult deasupra capului tău, fără nici un alt punct de sprijin. Tipu’ a cedat la jumate, şi-a legat glisanta de cablu de susţinere şi s-a întors la mine ca să o pornească până în partea ailaltă trăgându-se pe sfoară cu mâinile şi cu glisanta. Eu, mai şmecheră, hai să încerc la inele. Şi încerc eu o tehnică bizară de proptit în subraţ de cablu de susţinere, în timp ce după ce depăşeam un inel îl puneam sub celălalt subraţ, ca o planşă de desen. Până am încurcat siguranţele în funia inelelor şi aia a fost.
Oaki a voastră dragă suspendată în şpagat deasupra hăului, încâlcită într-o pânză de păianjen din oţel.
-Ok, PROASTĂ IDEE!
Până la urmă cedez şi mă trag cu glisanta. Partea tristă era că nu ştiam dacă am forţa necesară să mă trag singură până la capăt. Pot spune că am avut mare noroc, că era un tip mai grăsuţ în faţă şi m-a tras pe ultimul metru, că altfel deja îmi creasem imagini în minte în care eu dădeam mesaje cu texte de genu’: S.O.S! şi Ajutor! părinţilor, la sol. Că deh, toţi erau în grup de 2-3, sau cu părinţii, Oaki de zăludă singură.
În fine, cu chiu cu vai mai duc o tiroliană, şi când să cred şi eu că s-a terminat, surpriză! Încă o scară, mică de data asta. Zic, “hait, unde mă mai urci nebunule, sadicu naibii care a făcut traseele astea!”, timp în care apare tata şi mă întreabă cât mai am.
Toată disperarea acumulată în mine refulează şi scap un: NU ŞTIU SPER CĂ NU MULT!!!
Oricum, mai aveam o tiroliană şi am scăpat.

A fost foarte amuzant, deşi foarte periculos, şi sunt destul de mândră că am reuşit să văd până unde pot să merg cu psihicul, deşi fizicul refuză categoric.
Mai jos aveţi poza cu Prima Scară Ucigaşă, şi tiroliana umătoare. Pozele sunt făcute cu zoom, de aia sunt aşa clare, restul pe Vineri.

Şi aici apare Banderas. Cu nepăsarea. Emană aşa un sentiment de comfort, pentru că pur şi simplu nu îi pasă de ce se întâmplă în jurul meu, mai ales dacă e un pain prin jur. Demult nu m-am mai simţit aşa liberă. Bee poate confirma, pentru că azi radiam când am ieşit cu ea. Credeam că nu mai e posibil să mă relaxez atât în prezenţa altora, dar aparent se poate. Cred că implică singuranţa că celălalt te acceptă aşa cum eşti, pentru că nu vrea decât să se….joace? Oare atât de puternică să fie joaca? Eu ştiu că atunci când ieşeam afară puteam să avem febră 40 cu tifos, dacă ne jucam uitam de tot, şi în secunda în care puneam piciorul în prag ne luau iarăşi toate durerile Pământului, dar şi de asta uitasem! Evident, până astăzi. Ieri am ieşit cu rolele şi am avut o febră musculară la mâini şi picioare soră cu moartea, inclusiv dimineaţă, abia călcam. Din secunda în care am pornit pe drum spre vizită, am uitat complet de absolut orice durere. Ca să îmi amintesc totul în secunda în care am coborât din metrou în cartier, la întoarcere.
Nu reuşesc să înţeleg ce e aşa puternic în această “joacă”, de mă face să mă simt atât de liberă şi fără griji. E un concept foarte straniu, dar care din păcate nu reuşesc să îl disec de nici o culoare. Dar poate că asta e şi frumuseţea.

Poate că e faptul că m-am revăzut în clasicele mele găşti de băieţi în care m-am simţit comfortabil întotdeauna (şi am atâtea exemple!). Poate că mi-am folosit imaginaţia, pentru că eu oricum “nu am toate ţiglele pe casă”, pentru că mă apucă râsu periodic, câdn fac diverse asocieri în cap cât merg pe stradă, sau în metrou, sau în cele mai nepotrivite momente (examenul Cabridge când am dat Listeningul cu Dumbledore din Harry Potter – nu întrebaţi). Eu nu am nevoie de comedii la vare să mă uit, sau bancuri (oricum ştiu poantele la toate, pentru că la 12 ani am citit timp de o lună un site întreg, bancuri.ro), sau de alte comedii. Viaţa mea e prea amuzantă, sau dacă nu, o fac eu. Şi poate de la asta şi obsesia mea cu jocurile video, mă joc cum vreau eu, e libertate, pot să acţionez caracterele alea cum mă taie capu’, că “nu se pune”.
Şi poate de asta detest eu în halul ăsta societatea, pentru că nu mai pot să mă joc.

În concluzie, astăzi am avut o zi perfectă, “şi aş vrea să mulţumesc pe această cale lui Banderas, un tâmpit şi jumătate, şi cel mai tare nepăsător” (nu o luaţi de bună, tâmpit e gradul cel mai mare de laudă – da, suntem tâmpiţi). Şi relaxaţi-vă oameni buni, că e caterincă rău.

Se zice că în liceu îţi formezi personalitatea. Ei bine, în cazul meu nu ştiu dacă asta e bine sau rău. Pentru că din hiperactivitatea întruchipată de la 5 ani încet încet s-a metamorfozat într-un alt stil mai jemanfişist şi ulterior în timiditate. Consider că cea mai mare influenţă în direcţia asta au avut-o doi oameni, şi în afară de ei, încă vreo câteva zeci.

Era simplu. Când eram mică, mi se permitea să mă comport cum simţeam, uman, pe temeiul unei scuze: că sunt copil.. Nu am înţeles asta la vârsta respectivă, mie mi-era deajuns că pot să fac ce vreau, nu-mi păsa cine sau ce scuză se servea pentru acest comportament. E şi pe măsura ce am crescut mi s-a dat în cap. Că nu e bine, că eşti fetiţă, că nu e bine nici să fii prea fetiţă, că aşa nu e bine şi pe dincolo nu e bine. Eu nu înţeleg. Cine pune standardele astea de bine? Cum de atunci când eram mică, până şi cea mai măruntă reuşită era aclamata de 20 de oameni, şi acum orice fac nu e bine? Dacă asta e decizia mea, şi nu vă convine, de ce m-ar afecta? Am devenit o introvertită cu stil, şi timiditate excesivă. Şi pentru planurile mele ulterioare, asta mă dezavantajează îngrozitor. Nu înţeleg chestia cu judecatul, nu înţeleg chestia cu făcutu’ mişto de o persoană când eşti într-un grup, şi mai ales nu înţeleg regulile stupide ale societăţii. Nici când eram mică nu le înţelegeam, dar atunci nu mă priveau. Percep totul diferit faţă de percepţia care mi se impune, şi care observ că o adoptă din ce în ce mai mulţi, stau să-mi analizez mult mai mult gesturile, în loc să fac pur şi simplu ce simt, cum obişnuiam. Nu vă place? Regretele mele.
Serios, preferam să trăiesc în secolul XVII măcar acololo corsetele erau doar la nivel fizic. Nici nu am intra calumea în viaţa asta că mi se pun douăj’ de etichete, şi nimeni nu ÎNCEARCĂ să te cunoască, dar toţi VOR să te judece. Desigur, la nivel ipotetic, toţi vor înţelegere, dar la aplicaţii…
Îmi displace complet faptul că sunt judecată în funcţie de parametrii independenţi de voinţa mea, sau de acţiunile mele, şi că în loc să caute cauza acţiunii ei caută scopul.

Am priceput că orice persoană cu care interacţionezi îţi influenţează cumva viitorul. Într-adevăr aşa e, şi prietenii mei buni mi-au zis că îmi pasă prea mult de părerile celorlalţi. Din nefericire aşa e, dar asta doar pentru că doresc să fie şi alţi oameni fericiţi ca mine. Dar de vreme ce eu vă fac lucruri bune şi vă vreau binele, de ce ulterior vă uşuraţi în faptele mele? Ok, unii îi zic naivitate, eu îi zic încredere în oameni.
Cea mai dură replică pe tema asta am primit-o odată:
-Tu ai încredere mare în oameni.
-Da.
-De ce?
Mi-a picat faţa. Cum adică de ce, nu sunt tot oameni? Ce mi-au făcut ca să nu merite încredere? Timpul schimbă persoanele extrem de mult, şi vorbesc asta din papucii uneia care a fost schimbată radical de unele evenimente. Şi trist e că dacă cineva e melancolic după perioadele anterioare, este imediat luat în balon pe tema asta, şi nimeni nu recunoaşte că le e dor. Şi că era frumos atunci.
Sunt extrem de supărată pe evenimentele care au dus la reducerea la 0 a unei anume calităţi a mea, pe care aş dori să o recapăt instant, dar găsesc această dorinţă imposibilă. Cred că ar fi o metodă, însă pot fi luată în balon, şi m-am săturat.
Nu mai vreau să fiu judecată, nu mai vreau să aud de îndrăgosteli şi alte porcării, m-am săturat de “sfaturi binevoitoare” şi de bârfe. Nu v-am făcut nimic, aşa că terminaţi. Am o viaţă de derulat aici, cu greşeli cu împiedicări, cu zâmbete şi plânsete, aşa că dacă vreţi să faceţi parte din ea sunteţi bine-veniţi, dar nu târâţi gunoaie în casă. Lăsaţi căcaturile la uşa şi intraţi curaţi. Şi dacă nu vă mai place, ieşiţi singuri, nu-mi îngreunaţi şi mie treaba şi mă forţaţi să vă dau afară.
Că m-am săturat să fac curat după voi.

A început vacanţa, şi e superbă. Soare, am program major pe vara asta, nişte cursuri, nişte carnet de conducere, nişte majorat în toamnă. Că dupaia începe nebuneala cu Bacu’ şi o luăm de la capăt ca în clasa a 8-a.
Aş putea spune că anul ăsta am avut parte de experienţe noi, am fost surprinsă mai mult ca de obicei, că am făcut lucruri la care NU MĂ AŞTEPTAM să le fac io vreodată viaţa asta, că am cunoscut oameni super tari şi am pierdut alţii la fel de tari, dar asta e viaţa, deci mă obişnuiesc. Două decizii majore, sute de întrebări. Nu scriu chestii noi, aşa-s toţi adolescenţii, da’ e plăcut. Şi da, am realizat mai mult ca oricând că am viaţa perfectă. Oh, şi mult portocaliu, şi roşu, şi galben.

Să vedem la anu’ ce mai facem, deocamdată mă bucur de o vacanţă ce se anunţă a fi minunată. Diseară Clapton, după care munte, adios.
VARĂ!

This post is password protected. To view it please enter your password below:

Password:

* Blair is one of the first to know of Serena and Dan’s night together because her cell phone is permanently attached to her hand, yet we’re supposed to buy that she wouldn’t call Chuck and tell him to hold on and extra 10 minutes because she was running late? -10

Nu, nu i-a dat mesaj, pentru că voia să fie romantic, aşa cum era în film. O înţeleg, în lumea asta plină de tehnologie, să vrea un strop de romantism.

+ 5 for not only the death of the raccoon eye make-up, but for Jenny’s departure also marking the first time she washed her hair in the past three weeks. – Epic win pentru asta. Die bitch die.
Deasemenea,
* Jenny is a horrible bitch all year to her family and screws over every last one of them, yet they gush about much they’ll miss her at her send off. -5 because as if the wouldn’t toast and sing “Ding dong, the witch is dead” on the ride home.

Mulţumiri mii pentru Blair că a exilat-o pe blondă din oraş, sper să moară.
-50 for “I’m Chuck Bass” losing its bite. Apparently Europeans do NOT know what that means…
Sunteţi idioţi pentru asta, pe scurt.
Blair poartă aceleaşi haine de la finalul sezonului 1. Io înţeleg că vă întoarceţi la origini şi o luaţi de la capăt, dar naşpa asta.
Georgina, gravidă, whatever, oricum nu-mi prea pasă de personaju’ ăla, şi e evident că nu e al lui Dan.

Mă. Acu urmează partea enervantă.
Ce mi-aţi făcut mă din Chuck mă???????
Ăla e personaju’ meu favorit. NU pot să cred că l-aţi cuplat cu Jenny, după care în 2 minute inel (nuntă, etapă importantă a vieţii) şi împuşcătură (moarte, altă etapă). Plus Dorota naşte, altă etapă. Aţi vrut să aveţi în episodul ăsta toate etapele vieţii. Păi sper să muriţi în beznă, pentru că eu mă uit la seriale ca să urmăresc ceva uşurel, care să nu-mi dea de gândit nu să fiu tristă şi pentru seriale, dacă am chef să îmi stric ziua mă duc afară, în REAL LIFE. Serios, sezonu anterior am păzit nu ştiu cât să-şi zică te iubesc, acu’ asta, ce mama naibii? Şi slavă Domnului că există spoliere pe Net că dacă trebuia să aştept până în toamnă să aflu dacă e mort sau nu, vă aruncam pe geam. Oricum serialu s-a cam stricat după primu’ sezon, pentru că nu mai sunt blasturi decât din an în paşte, deci şi-a pierdut ideea, şi nu mai aveţi ce să le faceţi, ergo îi ameţiţi între ei. Sezonul 1 să trăiască!
Şi nu-mi vine să cred că i-au furat şi inelul (adică, tehnic, ultima rămăşită din Blair, şi l-aţi şi împuşcat dupaia. Aşa mă, futeţi-l definitiv, şi pe plan fizic şi psihic, păi din momentu’ ăsta poa’ să moară liniştit că oricum nu mai are nimic!!! Vai ce m-aţi enervat cu asta, vorba Biei, o să dau scenariştii în judecată!!!!)
În orice caz. Nici măcar The Big Bang Theory nu mi-a luat mintea de la asta, şi în 10 things altă dramă, altă nebunie (app, rezonez cu tine Kat), deşi după faza asta nu mai era nimic aşa.
Adică serios frate, ce aveţi cu personaju’ ăsta? Săracu’, tot timpu’ suferă, v-a căşunat pe el definitiv, tot timpu’ îi moare cineva, aproape moare el, are tot felul de ţepe de ordinea incorcondanţei temporale…e prea apropiat de realitate, prea real ca personaj, serios, give him a fuckin’ break! Şi are şi o faţă actoru’ când i se îneacă corăbiile de mori. Aţi face bine să-l teleportaţi instant înapoi în viaţă sau în Paris în braţe la Blair, că altfel vin eu şi vă împuşc. A, da, şi faza cea mai dură, aia era în limuzină, n-avea nici un stres, o durea la paişpe de ăla mort pe o stradă.
Serios, reveniţi-vă, or I shall kill you.
A, cât despre numele episodului? Crimă pasională. Chiar se cheamă “Last tango, then Paris?”.
Serios, vă urasc.

Later Edit:

http://collegecandy.com/2010/05/18/gossip-girl-jenny-humphrey-ruins-everything/

Am observat că fiind musical rock, adaptare modernă, sunt foarte mulţi fani şi fane de vârsta mea, care vin să “saliveze” la actori. Nu înţeleg scopul chestiei ăsteia, pentru asta s-au inventat alte arii ale industriei de entertaiment. Mă rog.
Io am personajele mele favorite în spectacolul ăla, bazate pe alte idei.
Doica e o tipă foaarte tare, le zice pe bune şi le zice tare. Evident, eu acum mă raportez la nişte replici care le-au fost scrise de altcineva, deci dacă e careva tare, e creatorul personajelor. Dar şi ei sunt foarte buni că m-au făcut să remarc personajul, au jucat bine. Că dacă nu eşti în starea respectivă, poţi să ai tu cele mai tari monoloage, “dijaba”. Oricum, are şi cântece mişto, şi cântă, se mişcă şi joacă foarte bine. Bravo doica.

Mama Julietei, sau “mama roşie”, e foarte tare. Şi nu e de culoarea mea favorită, deşi are nişte rochii beton. Joacă foarte bine, cântă la fel de bine, şi deşi e un personaj complet lipsit de jenă sau principii, rolul e unul extrem de comic. Da, ironic, eu mă duc la ditamai tragedia pentru comedia din ea. Dar deh, dacă e “funneah”.

Benvolio şi Mercuţio. Aştia-s tari. Benvolio are replici foarte bine plasate şi (cel puţin cel văzut de mine), ştie cum să le dea. Deşi aduce puţin cu un motociclist, rolul îl prinde foarte bine, şi îl şi joacă interesant.
Mercuţio în schimb e tare. Eu nu l-am văzut în rol decât pe Victor Bucur, că aşa s-a nimerit. (I-am găsit şi blogul ulterior, check it out, scrie mişto). Pe Philip însă l-am văzut acum câţiva ani în Turandot la Bulandra, şi îmi este greu să mi-l imaginez ca Mercuţio. Asta pentru că în Turandot era o dramă majoră, era dărâmat, suferea (sau asta mi-a inspirat cel puţin, că subiectul piesei era prea complex pentru un copil de 11 ani), iar Mercuţio aici e bufonul. Eu oricum am febleţea mea pentru rolurile de bufoni, şi (cel puţin cum l-a construit Victor), exact aşa îl face. Şi Benvolio trage spre asta, dar el e ăla mai sentimental, ştiţi voi, ăla din gaşcă care ţine gaşca unită. Deasemenea e foarte vivace, agitat, dar nu agresiv, cum mi-l imaginasem eu când am citit piesa. Şi le are cu dansu’. Făceam mişto cu Ou, că mie nu îmi plac părţile finale ale filmelor, că mereu se termină prost, şi după ce a murit Mercuţio puteam să mergem acasă (dar nu, că mai e lamentaţia preotului din final, care pune sedila la ţ).

Nu o să laud musicalul per total, sunt alte zeci de bloguri care fac asta. Şi mă şi justific: nu pentru că nu mi-a plăcut, ci pentru că ştiu că noi românii suntem în stare oricum de mai mult, ăsta e doar începutul, dar nu prea ne punem noi pe treabă. Asta e, sunt io mai pretenţioasă. Oricum, merită să vă duceţi, că se munceşte pe rupte la el, şi se vede.
Acum aparent o să merg mai des, că i-a luat Ou în vizor. Deci ne vedem p’acolo.