Oaki şi Hirou pleacă la munte, într-un orăşel de pe Valea Prahovei (înainte de Posada). Şi se gândesc să plece în lume pentru câteva ore, în ideea că se întorc seara să doarmă în pitorescul orăşel. Se suie în primul maxi taxi care-l văd, ajung la Sinaia. (*Pauză de calculat bani şi timp.* Bagaje: geanta de oraş a lui Oaki, ce conţinea: portofel, un pachet de şerveţele, o carte pentru facultate, un pix şi un moţ de păr).

Ce facem? Mergem la Braşov? Mergem la Braşov!

Ne suim în maxi taxi, în vreo oră ajungem la Braşov. În timp ce şoferul ne etala complexa şi variata sa colecţie de muzică populară, eu mă luptam cu serpentinele, şi cu dorinţa stomacului meu (pe care raţiunea mea nu o împărtăşea deloc) de a-şi etala la rândul său conţinutul. Ajungem, într-un final la destinaţie (oare?) unde plouă şi ni se prezintă o comfortabilă temperatură de 3 grade.

Ce facem? Mergem la Sighişoara? Mergem la Sighişoara!

Trecând de părinţii convinşi ca e o glumă proastă plănuită în avans, ne suim cu drag şi spor în microbuzul de Sighişoara! Care, din fericire, nu asculta muzică populară. Din nefericire, între dealurile de pe E60 nu prindea decât Radio Trinitas. Asta ca să nu spunem că nu am fost ocrotiţi în călătoria noastră. (pe sistemul antic de zei care au grijă de corăbieri în călătorii etc.). În Vestul ţării, încă zăpadă. Noi, încă în geacă şi geantă de oraş. Pe înserat ajungem la Sighişoara.

Ce facem? Dormim în Sighişoara? Dormim în Sighişoara!

Rezervăm o cameră la Hostel (oamenii chiar NU AVEAU CHEF de oaspeţi, adică serios, le perturbam stilul static!). Mergem în cameră (să lăsăm bagajele? Care bagaje?), testăm televizorul, nu merge, dăm o tură pe la cele două băi din cameră (una pt duş, una pt budă), plecăm exact cum am intrat, prin oraş. Hai să luăm bilete de tren pentru mâine.

După ce aproape ieşim din oraş, ne alipim (mai mult de nevoie decât de voie), de doi tineri…cunoscători ai oraşului şi ale misterelor sale (rog remarcaţi eufemismul elegant), care ne duc pe drumul pe care îl ştiam şi eu până la gară, dar nu mai fusesem de 2 ani, şi îl uitasem. În orice caz, drumul trece peste un pod şi pe lângă un cimitir. Zone minunate de traversat într-un oraş necunoscut, seara, pe întuneric. Pe pod, cei doi tineri se salută într-un mod civilizat cu un vecin ce le era drag, transmiţându-şi bine cunoscutele urări părinţilor, celor dragi şi viitorilor urmaşi ai familiei lor. Hirou deja se crispase definitiv, credea că o să fie cazul să îşi testeze aptitudinile fizice  de box, şi boxul nu e unul din hobbyurile sale. Eu mă simţeam protejată, şi ca o floare nici nu am realizat ce s-a întâmplat, incidentul neavând urmările preconizate de Hirou, pe moment. Trecem de cea mai pustie stradă din Sighişoara şi ajungem la gară. La întoarcere, hai să mâncăm. Eu intrasem deja în trepidaţii, prea întuneric, prea oraş necunoscut, prea nesigur, eu aş cam vrea la hotel. Mâncăm la o pizzerie de pe malul Târnavei Mari, vizavi de catedrală (o recomand, dacă o găsiţi, preţurile sunt excelente în raport cu cantitatea de mâncare. Şi noi, amândoi, mâncăm destul de consistent). Şi hai la cofetăria “aia de o ştiu eu”, unde au cornete cu ciocolată.
Greşeala capitală: Eu, cu o teamă crescândă de zone întunecate şi necunoscute, am pornit-o drept, unde vedeam cu ochii, hotărâtă, determinată să ajung mai repede la hotel, fără să mă uit înapoi, şi p-aici ţi-i drumu.
El, convins că eu ştiu drumul spre cofetărie, nici nu şi-a pus problema că ne îndreptăm vertiginos în direcţia diametral opusă cetăţii.
(După 10 minute). Trecusem de o zonă foarte neprietenoasă: Nici o casă, stânga- şosea de centură, dreapta- pădure întunecată, neluminată. Ajungem la nişte blocuri (?!?!) (Cine a mai fost prin Sighişoara, ştie cât de “dese” sunt blocurile acolo. El mă opreşte fix în dreptul unei intrări într-o curte întunecată, să mă întrebe unde mergem.
“Nu ştiu unde suntem, m-am pierdut, nu ştiu unde merg, vreau la hotel, hai să luăm un taxi, numai hai odată”.
“Vrei să urcăm în cetate pe aici prin pădure?”

Ne întoarcem, trecem iar pe lângă pădure, ajungem în oraş, trecem pe lângă nişte ganguri foarte interesante, întunecate şi cu nişte uşi care s-au trântit odată de a crezut Hirou că-i smulg mâna din umăr.
Cu chiu cu vai ajungem la Hostel, după ce mai urcăm nişte scări labirintice întunecate, şi ne culcăm.
Am găsit cofetăria a doua zi dimineaţa, şi ne-am întors cu un minunat tren de la 1800 toamna, cu etaj mansardat (jur, altfel nu se poate numi), unde am simţit o urmă de vară în miez de primăvară (2 martie), căci radiatorul era fix sub scaunele noastre şi MUREAM de cald.

Vestea bună e că am asimilat, amândoi o lecţie nouă: nu mă lăsa pe mine să conduc, chiar dacă ştiu oraşul cu ochii închişi. Poate ma sperii, şi o iau pe unde văd cu ochii, fără să mai fac apel la logică sau raţiune. Vestea proastă e că nu cred că se mai ia după mine, vreodată.

Şi uite aşa doi adulţi se dau uţa pe podul Basarab. “Hai o luăm pe acolo, vedem unde mergem, parcă ştiu că pe acolo e, destul de sigur!” (remarcaţi nota accentuată de relativitate în fraza de mai sus).
Bun, trecem de podul Basarab. Nu e pe aici. Ah e înapoi! Vezi vreun indicator? Da, arată în stânga sus! Spre cer, franţ? Aparent..O întoarcere de drift mai târziu eram înapoi pe podul Basarab, că “pe aici e!”. Ah, era pe jos pe acolo, defapt.
După cum am spus, orientarea mea în spaţiu are nişte limite bine determinate, aşadar mai departe nu vă mai pot spune decât că ne-am mai învârtit în jurul podului vreo 5 minute. Ca să repetăm situaţia şi la întors, cu bunica din dotare de data asta! Vestea bună e că răul meu de maşină nu s-a manifestat, că doar asta mai lipsea. După care puţină redundanţă, am mai repetat drumul din pctul A în pctul B de vreo 2 ori, ca să fim siguri că l-am învăţat. În total 30 de km.

Şi noi cică la vară ne plimbăm prin ţară cu maşina. Dacă nu postez eu din Ucraina, se pierde tot farmecul.
Ce călătorii iniţiatice, ce pelerini şi drumeţi…ritmul la care ne pierdem noi, combinat cu teoria că îţi poţi da seama de compatibilitatea dintre doi oameni urmărindu-le comportamentul faţă de celălalt în cadrul unei călătorii mă fac să cred că o să ne mai pierdem destul de mult timp împreună pe un drum al vieţii comun.

Sistemul are şi părţi bune, şi proaste, ca orice sistem. Fiind facultate de visători, aş putea să umplu postul povestindu-vă ce atmosferă serenă e la română, şi cum pentru prima oară în viaţa mea, învăţ de Eminescu la şcoală şi chiar îmi place. Sau cum am descoperit şi mi-am completat cunoştinţe cu duiumu.

Dar hai să menţionăm şi dezavantajele.
Din start, organizarea e la pământ. Şi nu aşa, la pământ…moartă, îngheţată şi îngropată.
Prima distracţie au fost profii de la specializarea B: ştim că sunteţi la B, dar o să facem materia la acelaşi nivel ca cei de la A. Iar grupele de avansaţi/începători nu înseamnă nimic, cu aceeaşi diplomă ieşiţi, şi daţi aceleaşi examene. Deci practic eu fac fraceză la nivelul la care o studiază ăia de s-au dus să înveţe NUMAI franceză la facultate (de la limbi străine). Atât că eu mai învăţ încă vreo 5 materii pe lângă, mult mai stufoase. Deasemenea, facem cursuri la de nivel începător (genul substantivelor), combinate cu traduceri din Rebreanu (ale naibii de complicate), dar în schimb toate cursurile astea se ţin în limba franceză. Omogenitate a nivelului de materie predată, structură coerentă şi logică? Ce e aia???  Buun, trecem peste.
La universală, trebuie să citim. TOT. Cu fişe de lectură. (Şi credeţi-mă, oricât de mult v-aţi imagina că am de citit, e mult mai mult). De ce să judecăm când putem să ieşim nişte scribi perfecţi şi experţi în conspecte?

Student: Dar noi trebuie să judecăm, nu? Doar se presupune că ieşim oameni de cultură de aici, nu enciclopedii, să ştim tone de informaţii şi atât.
Profesoară masterandă: Păi, cam ieşiţi enciclopedii. Dacă voiaţi să judecaţi, trebuia să mergeţi la filosofie.

Oook! Nu avem voie să predăm română când ieşim, deşi facem română la acelaşi nivel ca cei care fac DOAR română la faultate (secţia de română), şi se ignoră faptul că noi facem şi universală pe lângă.
Şi uite aşa face Oaki 3 facultăţi.
Nici nu vă mai spun câte examene de licenţă şi lucrări am de dat.

Cică primul an e mai greu. Vestea bună e că după prima sesiune nu am nici o restanţă. Vestea proastă e ca am media 7.00

Stau şi mă întreb dacă pentru cele câteva ore de educaţie adevăraţă, defapt minute (când nu se ţin de programă) ale celor doi profesori (care e posibil să nu îi mai am după anul I), merită să mă năclăiesc în toţi câmpii care se bat cu graţie pe acolo. Ideea e simplă: avem nişte concepte, toata lumea ştie la nivel intuitiv ce înseamnă, toată lumea ştie cu certitudine ce NU e corect să spui că înseamnă, nimeni nu poate da în final o definiţie concretă. O ambiguitate vagă combinată cu astenie de primăvară ce se materializează superb într-un personaj eteric, întruparea absolută a relativităţii, unul din dragii mei profesori.

Cred că facultatea asta mi-a dat activat dilema ce se va perpetua pe tot parcursul vieţii mele, ca cetăţean român (eu sper să nu fie aşa, da’ ştiţi voi cum e vorba aia cu speratul). Dilema care sună cam aşa:  Cam cât sunt dispusă să sacrific din nervii, individualitatea şi timpul meu pentru o fărâmă de chestie bună (FOARTE, FOARTE BUNĂ), dar care se obţine cu un kil de sacrificii?

Cred că aflăm până în anul 3..

P.S.  Paşte Fericit!

Stiti si cum nu isi onoreaza abonamentele, si nu trimit cartile la timp, sau uneori deloc librariile adevarul, nu?

Ei bine mirobolanta colectie 100 de carti intr-o viata, tradusa de niste baieti jumate fumati si care stiu limbile straine din care au tradus asa cum stiu eu sa asamblez o racheta spatiala, deci carti traduse foarte prost, contine si Gargantua si Pantagruel.  Din care sunt traduse doar primele doua carti.

Pentru ca nu e asa, atunci cand citesc o opera literara, pe mine ma intereseaza sa citesc un volum, nu conteaza daca raman cu opera in aer, la jumate. Daca stie cineva care e geniul coordonator de traduceri proaste la adevarul, bagati un comentariu.

Distractia majora a venit cand i-am rugat sa imi returneze banii pe volumul 1 care mi l-au dat de 2 ori (a doua copie in tipla) pe post de 2 volume consecutive ce contin toate cartile. A, nu stiati ca librarii de la adevarul sunt tepari?

Si dupa ce am facut un al doilea drum pe timpul meu ca sa rezolvam problema, m-au mai chemat odata maine, ca sa confrunt ce spun eu cu ce spune vanzatoarea care isi bate joc de clienti de la libraria adevarul.

Asadar va sugerez sa cumparati in continuare de la proastele librarii adevarul, pentru ca nu e ca si cum librariile adevarul isi bat joc de clienti sau ceva de genu, nu, librariile adevarul isi bat joc de carti, doar. A, si librariile adevarul isi bat joc si de abonati, din cand in cand.

Acestea pot consta in: scanare (in vederea identificarii codurilor de defect), adaptare / reglare / setare a unor componente si sisteme (in scopul aducerii acestora in parametrii optimi de fuctionare), resetare a martorilor de avarie si a intervalelor de service. Serviciile enumerate sunt intr-o continua extindere, privind – in general – urmatoarele sisteme asistate electronic: injectie motor (benzina si diesel), ABS/ASC/ASR/ESP, SRS – airbag, directie servo-asistata, aer conditionat, clima, transmisie automata si 4X4, pilot automat, imobilizator, instrumente de bord, inchidere centralizata, asistent parcare, etc., insa pot exista si exceptii, in functie de marca, model, an de fabricatie si nivel de echipare.

In acest sens, colaboram si cu diverse unitati de service auto, din Bucuresti si din apropiere, care fie nu au dezvoltat un departament de diagnoza auto computerizata, fie au un asemenea departament, dar care are capacitate de diagnoza mai restransa (ca plaja de marci, modele, ani de fabricatie, etc.).

Mai putem oferi, prin intermediul partenerilor nostri, piesele de schimb de care este nevoie, intr-un timp scurt si la un raport calitate/pret in avantajul clientului, precum si inlocuirea acestora, daca se incadreaza in obiectul nostru de activitate.

Nu ştiu voi, dar eu am mulţi prieteni  “moşi” (băieţi).  Şi chiar dacă se dau mari studenţi, tot se entuziasmează la un elicopter care îi ratează razant prin magazine. Aşa că aveţi pe aici nişte idei de cadouri pentru bărbaţi, că doar sunt la o vârstă respectabilă, şi ca orice adult responsabil se bucură la o maşinuţă miniaturala. Eu cel puţin ştiu câţiva tipi care se vor bucura foarte mult la nişte cadouri de genul ăsta.

Ei bine eu pun problema altfel. Vreau să învăţ, mă simt prost când nu ştiu ceva, dar de ce să fac asta pentru şcoală? Pentru că nu valorează nimic. Practic, pierd timpul acolo. Că oricum tot ce ştiu am învăţat singură acasă. Diplomele…ştim cu toţii cât valorează (vezi situaţia Spiru Haret de acum câţiva ani), examenele…se iau cum se iau, sau mai bine zis cum nu se iau..aşa că de ce să îmi canalizez eu energia pe şcoală, când pot liniştită să-mi văd de treabă acasă (unde am cărţi, resurse, oameni cu care să discut, şi în principiu căldură), fără condiţiile şcolii româneşti, adică mizerie, ore libere în mijlocul programului, gălăgie şi frig de răcesc la “oo”. (Aş vrea să fie o glumă, dar nu este). Şi Marţi începe facultatea. Abia aştept să văd distracţia de acolo.

Acum avem proiect de lege, pentru eminenţii cu media peste 7 care au picat Bacul, că au şanse să ajungă în anul II odată cu mine. Mulţumesc pentru faptul că mă scuipaţi între ochi, şi îmi arătaţi cât apreciaţi faptul că am “învăţat” pentru Bac, dând aceleaşi oportunităţi şi ălora care nu au “învăţat”, pentru că…de ce nu? Pe cuvântul meu că aşa-mi vine să mă las de şcoala lor…dar fie. Îmi trebuie “diplomă”. Sunt convinsă de faptul că aruncându-mă la grămadă cu ăia de au reuşit să pice Bacul de două ori mă va motiva, şi va fi un mediu extrem de propice pentru mine să-mi dezvolt educaţia şi cultura.

În principiu, eu nu prea aş vrea să plec. Îmi place aici, sunt convinsă că resurse există pentru o schimbare.
DAR.
Trei sferturi din colegii mei (ăia care au luat Bacul), au plecat pe dincolo (şi nici că mai vin).
Aici e..ca aici.

Eu ce speranţe să mai am legate de viitorul meu?

Examenul l-am dat cu (jur) varianta românească a lui Mr Bean, care s-a suit în maşină şi a început să-şi aranjeze sprâncenele şi părul. Examenul a fost mult mai relaxant considerând că nu mai avea foaia aia pe care să sublinieze la fiecare 2m ce fac, deci eram mai liniştită, plus că ştiam şi eu să conduc bine. Tipul dinaintea mea a intrat de pe arteră pe şosea (în sensul opus de circulaţie decât venea), încadrându-se pe străduţă pe contrasens, şi a picat cu 29. Şi i-a mai şi murit motorul de vreo 4 ori, timp în care l-a întrebat pe poliţist dacă măturăreasa de la marginea trecerii de pietoni care mătura liniştită frunzele “teoretic, nu e pieton”. După care la viraj la stînga în intersecţie s-a oprit pe banda celor care veneau cu viteză din sens opus, după ce întorsese pe mijlocul zonei haşurate la o întoarcere. Deci eu sunt ok.
Am greşit că nu am aproximat bine pe o străduţă dacă încap şi eu şi o altă maşină, dar m-a oprit poliţistul. Deasemenea, în timp ce mergeam eu liniştită, face tipu: “ia piciorul de pe accelaraţie.” Şi îmi pune o super frînă! Eu, speriată: “Am greşit ceva, ce s-a întâmplat??” Deja eram cu ochii în toate oglinzile după linii călcate sau altceva, şi el zice extrem de calm: “nu, doar testam frâna”. Bravo tată.

Acum să vedem dacă mai am curaj să şi conduc singură, la un moment dat, că la ce e pe străzi…

Între timp cel de lăptişor de matcă şi lapte de capră s-a înjumătăţit. Îl folosesc foarte mult pe ten, şi chiar are efect! Detaşat, preferatul meu.

Cel exfoliant cu lavandă şi ovăz a fost mai abraziv la început, acum s-a mai înmuiat, dar îşi face treaba în continuare. Nu lasă nici un fel de peliculă pe piele (ca la cele cu uleiuri sau glicerină), dar îţi simţi pielea mai “uşoară” şi are sângele pus în mişcare ceea ce mi se pare tare, (dar nu exfoliază atât de tare să doară ca şmirghelul!!) – este exact ce trebuie. Am avut unele exfoliante care nu se simţeau, altele care rupeau pielea, ăsta curăţă cât să te simţi bine, şi să facă totuşi ce trebuie. Mie mi se pare că miroase a Spa. Când merg la Spa uleiurile cu care mă dau ei acolo au acelaşi miros ca ăsta, ceea ce îmi place foarte mult! Mă relaxează instant (reflexul Pavlov la mirosul de Spa), şi mă bucur de baie ca la Spa. Ce puteam să cer mai mult?

Ultimul, cel detoxifiant cu alge si sare de mare, este perfect pentru vremea asta. Vara e pe terminate, ţi-ai mai aminti de mare, însă e prea târziu ca să mai pleci, şi uite că vine toamna şi e frig…aşa că te bagi în cadă la cald şi aburi şi bagi nasu-n săpun (cea mai dubioasă frază din acest post). Când îl foloseşti nu are un miros pregnant, dar dacă îl miroşi se simte. Exact cum trebuie să fie un săpun. Eu de exemplu care am ziua de naştere în mijlocul lui Septembrie, întotdeauna mi-am dorit să o sărbătoresc la mare, dar nu am reuşit, aşa că am rezolvat problema cu o baie cu săpunul ăsta. E detoxifiant (din ce mi-am dat eu seama) pentru că probabil amestecat cu aburii din baie are efectul unei saline. Nu mi-am dat cu el pe faţă, că eu abia pun câteva chesii pe faţa şi asta dacă scrie pe ele că sunt pentru asta, ca să ţin tenul în limitele acceptabilului.

În concluzie, recomand săpunurile Jovis, eu m-am înţeles foarte bine cu ele, o MAREEE bilă albă pentru faptul că sunt făcute numai din ingrediente naturale, şi merită şi raport preţ-cantitate-calitate. Deci Magna cum Laude de la mine.

Bunicul s-a născut acolo unde acum e graniţa cu Moldova. Acolo era grădina lui, pe fâşia de graniţă. Şi a venit razboiul. S-a mutat la Bucureşti, dar sângele tot ăla e. Îmi pare rău că n-am accentul, e mişto. E, şi cum să suporte fata din poporul lui Ştefăniţă să meargă în pământ românesc şi să vorbească în chirilice? Am exasperat lumea cu care eram. Comandam în română la restaurant, şi în timp ce prietenul a comandat o supă tradiţională bulgărească, ceva cu castraveţi, eu am comandat brânză tracică. Eu am mâncat un fel de brânză pane în timp ce el a mâncat un fel de sos tzatzichi foarte trist şi rece. Chelnerul foarte serviabil: Cutare aveţi? Răspuns: NU!!! de parcă nu aveam voie aşa ceva!

La Balcic foarte frumos, ploaie torenţiala, noi în sandale, în rest totu’ bine. Vin minunat, suverniruri, grădini superbe, priveliştea şi mai şi. Nu am înţeles de ce te-ai încăpăţâna să susţii că locul e al tău dacă Regina noastră şi-a lăsat inima acolo la cât de drag i-a fost locul! Chiar credeţi că şi-ar fi lăsat inima în altă ţară?

Degeaba aveţi indicatoarele în chirilice fraţilor…copacii tot româneşte vorbesc.