Oaki

Dragi Oameni,

Se zice că în liceu îţi formezi personalitatea. Ei bine, în cazul meu nu ştiu dacă asta e bine sau rău. Pentru că din hiperactivitatea întruchipată de la 5 ani încet încet s-a metamorfozat într-un alt stil mai jemanfişist şi ulterior în timiditate. Consider că cea mai mare influenţă în direcţia asta au avut-o doi oameni, şi în afară de ei, încă vreo câteva zeci.

Era simplu. Când eram mică, mi se permitea să mă comport cum simţeam, uman, pe temeiul unei scuze: că sunt copil.. Nu am înţeles asta la vârsta respectivă, mie mi-era deajuns că pot să fac ce vreau, nu-mi păsa cine sau ce scuză se servea pentru acest comportament. E şi pe măsura ce am crescut mi s-a dat în cap. Că nu e bine, că eşti fetiţă, că nu e bine nici să fii prea fetiţă, că aşa nu e bine şi pe dincolo nu e bine. Eu nu înţeleg. Cine pune standardele astea de bine? Cum de atunci când eram mică, până şi cea mai măruntă reuşită era aclamata de 20 de oameni, şi acum orice fac nu e bine? Dacă asta e decizia mea, şi nu vă convine, de ce m-ar afecta? Am devenit o introvertită cu stil, şi timiditate excesivă. Şi pentru planurile mele ulterioare, asta mă dezavantajează îngrozitor. Nu înţeleg chestia cu judecatul, nu înţeleg chestia cu făcutu’ mişto de o persoană când eşti într-un grup, şi mai ales nu înţeleg regulile stupide ale societăţii. Nici când eram mică nu le înţelegeam, dar atunci nu mă priveau. Percep totul diferit faţă de percepţia care mi se impune, şi care observ că o adoptă din ce în ce mai mulţi, stau să-mi analizez mult mai mult gesturile, în loc să fac pur şi simplu ce simt, cum obişnuiam. Nu vă place? Regretele mele.
Serios, preferam să trăiesc în secolul XVII măcar acololo corsetele erau doar la nivel fizic. Nici nu am intra calumea în viaţa asta că mi se pun douăj’ de etichete, şi nimeni nu ÎNCEARCĂ să te cunoască, dar toţi VOR să te judece. Desigur, la nivel ipotetic, toţi vor înţelegere, dar la aplicaţii…
Îmi displace complet faptul că sunt judecată în funcţie de parametrii independenţi de voinţa mea, sau de acţiunile mele, şi că în loc să caute cauza acţiunii ei caută scopul.

Am priceput că orice persoană cu care interacţionezi îţi influenţează cumva viitorul. Într-adevăr aşa e, şi prietenii mei buni mi-au zis că îmi pasă prea mult de părerile celorlalţi. Din nefericire aşa e, dar asta doar pentru că doresc să fie şi alţi oameni fericiţi ca mine. Dar de vreme ce eu vă fac lucruri bune şi vă vreau binele, de ce ulterior vă uşuraţi în faptele mele? Ok, unii îi zic naivitate, eu îi zic încredere în oameni.
Cea mai dură replică pe tema asta am primit-o odată:
-Tu ai încredere mare în oameni.
-Da.
-De ce?
Mi-a picat faţa. Cum adică de ce, nu sunt tot oameni? Ce mi-au făcut ca să nu merite încredere? Timpul schimbă persoanele extrem de mult, şi vorbesc asta din papucii uneia care a fost schimbată radical de unele evenimente. Şi trist e că dacă cineva e melancolic după perioadele anterioare, este imediat luat în balon pe tema asta, şi nimeni nu recunoaşte că le e dor. Şi că era frumos atunci.
Sunt extrem de supărată pe evenimentele care au dus la reducerea la 0 a unei anume calităţi a mea, pe care aş dori să o recapăt instant, dar găsesc această dorinţă imposibilă. Cred că ar fi o metodă, însă pot fi luată în balon, şi m-am săturat.
Nu mai vreau să fiu judecată, nu mai vreau să aud de îndrăgosteli şi alte porcării, m-am săturat de “sfaturi binevoitoare” şi de bârfe. Nu v-am făcut nimic, aşa că terminaţi. Am o viaţă de derulat aici, cu greşeli cu împiedicări, cu zâmbete şi plânsete, aşa că dacă vreţi să faceţi parte din ea sunteţi bine-veniţi, dar nu târâţi gunoaie în casă. Lăsaţi căcaturile la uşa şi intraţi curaţi. Şi dacă nu vă mai place, ieşiţi singuri, nu-mi îngreunaţi şi mie treaba şi mă forţaţi să vă dau afară.
Că m-am săturat să fac curat după voi.

Tags: cretinităţi, idioţi, judecăţi, leave me alone, societate

4 Responses to “Despre reacţii chimice sau cum oamenii acţionează involuntar”

Leave a Reply