Oamenii au defecte. Fie că vor sau nu. E chestia lor, să aibă defecte. Că dacă erau perfecţi, erau omnipotenţi, zeităţi, etc.
Şi eu am defecte. Mai drăguţ e că le ştiu. Nu, nu e un post despre cum să le îndreptăm, să ne proliferăm calităţile şi să ne acceptăm pe noi înşine. Asta ştim toţi că tre’ să facem, da’ numa’ unii facem.
Obişnuiam să mă gândesc la ideea de a fi “bun” la ceva. Şi consideram că eşti “bun” dacă eşti atât de bun încât toată lumea ştie asta. Şi eşti cunoscut fix pentru faza aia şi atât. Ei bine, dormitul la 2 grade Celsius lângă foc pe izopren îţi schimbă ideile astea.
Când intrî într-un grup nou, 90% din oameni îşi fac griji despre noua impresie. Cum va fi, cum să o facă…eu, sincer, m-am plictisit de aceeaşi veche rutină. Mă duc într-un grup, care ştie asta asta asta despre mine şi după un timp e aceeaşi chestie. În general pot să fac multe chestii, şi ce nu pot să fac, învăţ. Şi mi-am dat seama că io nu mă rezumam la ce îndrug eu mereu “Îmi place Roşu, îmi plac zambilele şi ascult Avril Lavigne”.
Mi-am dat seama de asta când R a zis ceva gen: “Deci să reţinem…ea e cu Mima, cu căutatu’ pe Google”…astea sunt chetsii care eu le făceam natural…le-am făcut atât de des încât nu le mai consideram calităţi sau aşa ceva. Şi totuşi cineva m-a remarcat nu pentru că ştiu istorie sau pentru că îmi place Avril, ci pentru că sunt power-user şi caut bine pe google.
Da, am şi defecte. Oamenii mă înjură constant pentru că întârzii. La absolut oricine, indiferent de persoană. Defapt nu, greşesc. La cei care contează cel mai puţin, ajung cu jumătate de oră înainte. Asta e demonstrată. Cu cât întârzii mai mult cu atât eşti ami important. Bine, acum fac haz de necaz. Sigur că nu sunt mândră de asta, dar ca majoritatea oamenilor mă gândesc că “aaa, ăla mă ştie, n-am probleme”. Cum a zis o mămică acum câteva săptămâni: La ăia la care ţinem cel mai mult, îi tratăm cel mai nasol. Iar pe ceilalţi…
Poate că nu sunt bună la făcut mişto, şi nu suport când se face asta de mine. Am explicat de ce, e simplu, nu văd scopul în a fi rău cu cineva pentru amuzamentul altora. Se cheamă sadism, la o scară mai mică.
Întârzii, sunt dezordonată, sunt impulsivă şi dacă mă enervez ţin în mine până îmi vărs nervii pe oameni nevinovaţi.
Şi am ajuns la o concluzie. O prietenă idioată pe care o ador mi-a zis mai demult..de mai multe ori…că îmi pasă de lume. Da, îmi pasă de ce zic ceilalţi. Nu vreau să mă asocieze lumea cu alţii, cu imaginea lor, pentru că mi s-a întâmplat asta des, dintr-o cauză care mă depăşeşte pe mine. Nu zic că mă plâng de asta, sigur că sunt mândră, dar nu vreau să se mai repete şi cu alte persoane.
Şi nu vreau să se supere lumea. De ce să urlu la el/ea? Să pornesc cearta şi mai rău, şi să nu ajungem la nici un rezultat?
De la 4 ani, de când am început să înţeleg ce era cu poveştile alea citite de mama m-am prins de o fază, care mi-a devenit clară prin clasa a 5-a. Cuvintele şi uneori pixul sunt cele mai puternice arme din preistorie încoace.
Poţi să faci mai mult rău cu 3 cuvinte decât cu o întreagă sală de tortură medievală. Pentru că tortura te doare fix cât se întâmplă. Cuvintele pot avea nişte efecte colosale, dacă şti cum să le foloseşti.
Mass-media, tabloidele şi bârfa din liceu sunt nişte exemple infime. Contractele, tratatele din Razboaiele Mondiale, execuţiile semnate de francezi sunt altele. Şi de atunci am grijă ce zic. Am grijă să nu rănesc pe cineva. Să nu spun ceva care ar putea fi auzit şi folosit de altcineva. Chestia asta a creat o timiditate, în timp. Este, însă, mai bine decât naivitatea mea de când eram mică. Şi Hirou a avut o participare la asta, şi defapt, toate “cele mai bune prietene” ale mele de până în liceu, care au folosit ulterior tot ce am spus.
Avem tehnologie. Am creat, deopotrivă, arme nucleare, chimice, şi tehnologia comunicaţiei. Ce s-a dat maselor să folosească? Bombele nucleare? Puşti cu laser? Nu, Internet. Servicii de mesagerie. Mobile. SMS-uri. Twitter. Arme care pot să fac mult mai mult rău decât orice puşcă cu laser existentă. Cu puşca împuşti trei d’ăştia, până te ia altul pe tine. Ţine strict de noroc. Cu aplicaţiile astea…poţi anunţa pe oricine ce vrei tu. Da, sunt urmărite. Şi? Există hârtii, pixuri. E secolul informaţiei, când putea fi secolul nuclearului. Se zice că un jar care arde mocnit poate fi oricând pornit, pe când un foc de artificii când se termină asta e. Aşa e şi cu comunicarea, toate teoriile alea cu Masonii, cu manipularea la TV…credeţi că sunt degeaba? Au şi ele o bază. Ca dovadă. Uite ce debitează o adolescentă de 17 ani, care nici n-a prins 2 decenii pe Pământ, într-un loc public, unde poate citi oricine.
Credeţi că pe Ariel l-au exmatriculat de distracţie? Nu i-a deranjat că a chiulit sau mai ştiu eu ce. I-a deranjat când a scris ceva. Ceva ce a rămas undeva imprimat despre ei. O informaţie.
În generală m-am mutat într-o clasă nouă. Eram neutră, deşi ea era plină de grupuleţe. Am fost asimilată în toate, şi am ajuns la un moment în care ştiam chestii despre toate persoanele din clasa respectivă, şi mă distram la ideea că aş putea porni un Război Rece. Şi ca dovadă. Avem arme chimice, dar nu pornim război chimic. Pornim Război Rece.
De ce credeţi că suntem singurele fiinţe care vorbim?
Şi revenind. Mă cert cu cineva. Tac, argumentez. Mai primesc câte un “Eşti o proastă care gândeşti sistematic”. Nu tati, dacă aş gândi sistematic, ar fi ordine perfectă în camera mea. Pe aici a trecut Katrina de curând, la cum arată. Dar încerc să argumentez. Pentru că ştiu ca dacă mă apuc să urlu, o să scot chestii care nu le convin. Că la furie eşti impulsiv, şi nu gândeşti ce zici. Şi pentru că, în general, adevărul doare. Apoi, tot în general, când te cerţi cu cineva, te cerţi pentru că nu-ţi convine ceva la el. Pentru că şti că poate să facă ceva care să te dezavanatajeze pe tine. Şi, în majoritatea cazurilor, poate să spună ceva care să te dezavantajeze.
Şi lumea se supără când urlă la tine şi tu taci. Pentru că înseamnă că poţi să spui ceva, şi te abţii. Pentru că dacă spui, s-ar putea să îi deranjeze. De asta nu-mi plac mie certurile. Pentru că ies chestiile nasoale la iveală. Eu nu mă cert, din principiu. Nu-mi plac decibelii înalţi, nu-mi place drama, şi nu-mi place să jignesc pe cineva. Nu obţin nimic.
Dacă m-a deranjat ceva la modul serios, s-ar putea să vorbesc. Şi de aici deja a depăşit nivelul de urlet şi şi ţipat şi jignit.
De asta sunt eu la filologie. Magia cuvintelor nu poate fi combătută cu nimic. Trăiască limbajul.
Aşa, un post mai la corason. Că mâine bag poze şi chestii, şi în curând când fac rost de pozele de la cort, şi pe alea. Da’ n-am mai scris demult unu aşa, cu drag.