Examenul l-am dat cu (jur) varianta românească a lui Mr Bean, care s-a suit în maşină şi a început să-şi aranjeze sprâncenele şi părul. Examenul a fost mult mai relaxant considerând că nu mai avea foaia aia pe care să sublinieze la fiecare 2m ce fac, deci eram mai liniştită, plus că ştiam şi eu să conduc bine. Tipul dinaintea mea a intrat de pe arteră pe şosea (în sensul opus de circulaţie decât venea), încadrându-se pe străduţă pe contrasens, şi a picat cu 29. Şi i-a mai şi murit motorul de vreo 4 ori, timp în care l-a întrebat pe poliţist dacă măturăreasa de la marginea trecerii de pietoni care mătura liniştită frunzele “teoretic, nu e pieton”. După care la viraj la stînga în intersecţie s-a oprit pe banda celor care veneau cu viteză din sens opus, după ce întorsese pe mijlocul zonei haşurate la o întoarcere. Deci eu sunt ok.
Am greşit că nu am aproximat bine pe o străduţă dacă încap şi eu şi o altă maşină, dar m-a oprit poliţistul. Deasemenea, în timp ce mergeam eu liniştită, face tipu: “ia piciorul de pe accelaraţie.” Şi îmi pune o super frînă! Eu, speriată: “Am greşit ceva, ce s-a întâmplat??” Deja eram cu ochii în toate oglinzile după linii călcate sau altceva, şi el zice extrem de calm: “nu, doar testam frâna”. Bravo tată.

Acum să vedem dacă mai am curaj să şi conduc singură, la un moment dat, că la ce e pe străzi…

Minunatul, absolutul, idealul festival de bloguri româneşti roblogfest, a fost un căcat putrezit.
Deşi avem o categorie bloguri sub 18 ani, de ce ar avea voie bloggeri sub 18 ani în club? Deh, noi aşteptăm premiul la poartă. Hai să vă povestesc.
Am venit cu două prietene, toate trei sub 18 ani. În taxi, îi spun lui Cookie că cică ar fi bere gratis şi dacă vrea poate să o bea pe a mea, că eu nu o vreau – nu mă omor cu alcoolul.
Ajungem acolo, un dobitoc cât uşa ne opreşte la uşă: voi aveţi 18 ani?
Fetele tac, eu clar: NU! (mai am 6 luni), ştiind că LA ROBLOGFESTUL DIN 2008 AM AVUT 15 ANI ŞI NICI O PROBLEMĂ CU INTRAREA! (ŞI GHICI CE, ERA TOT IN CLUB!)
La care tipu’ foarte relaxat: minorii nu au voie în club.
Ok, ce?
Prietene, am intrat la 16 şi la 17. Nu am de gând să beau alcool, şi particip la o categorie de acolo. EVENIMENTUL DIN CLUB ARE CATEGORIE PENTRU COPII SUB 18 ANI. Eşti prost?
Între timp ieşim afară, sun nişte cunoscuţi, nimeni nu venise (poate pentru că ştiau că evenimentul va suge?)
Îl sun pe Ariel. Şi lui i s-a părut complet abulică faza, dar nu avea ce face; îmi dă numărul lui Bobby Voicu, de la care urma să iau numărul lui Dragoş Novac, organizatorul. Deşi nu mă cunoaşte, dl Voicu a fost foarte de treabă şi mi-a dat numărul. Încă odată le mulţumesc dânsului şi lui Ariel pentru ajutor.
Sun la organizator, surpriză. Deşi nu sună ocupat şi telefonul clar nu este închis, nu răspunde.
Între timp, intrăm şi mai dăm de un tip sub 18 ani cu aceeaşi problemă. Între timp, o domnişoară foarte ok (Alina C. din ce scria pe ecuson), se tot agita să mă ajute să intru: că şefii ei (organizatorii), au vorbit cu managerul clubului şi acum aşteaptă să o sune el înapoi. Când am auzit asta, am realizat că la Paştele Cailor mai intrăm noi, pentru că după cum sunt cluburile în România, o să îl doară pe manager de noi la fix 5 metri în spate.
Între timp am intrat pe twitter de pe telefon şi am dat 2 twituri:

Cu @thebbmika astept sa intru la #roblogfest dar nu se poate PENTRU CA DESI EXISTA CATEGORIE SUB 18 ANI, MINORII NU AU VOIE. about 3 hours ago via mobile web

#Roblogfest minorii asteapta premiul la poarta about 3 hours ago via mobile web

(Mulţumesc 1nu şi Hazmedia pentru RT)

Deşi exista Twitter care apărea pe LCD-uri sub live stream, aceste 4 twituri nu au apărut. Good PR too much? Probabil erau în moderare.

În orice caz, am sunat unul din părinţi să vină să ne ia acasă (pentru că deh, minorii nu au carnet să vină până la evenimentul vostru de la marginea Pământului). Deja aşteaptam de jumătate de oră, am mai stat în jur de 10 minute, până am decis să ieşim afară să aşteptăm părinţii, că oricum degeaba stăteam înăuntru. Şi acum urmează partea interesantă.

ÎN SECUNDA ÎN CARE AM PUS PICIORUL SPRE IEŞITE, PAZNICUL A DECIS BRUSC SĂ NE LASE SĂ INTRĂM. ŞI CU O FAŢĂ EXTREM DE COMPLICE, CA ŞI CUM NE FĂCEA CEL MAI MARE FAVOR DIN VIAŢA LUI, SPUNE: “E, HAI, INTRAŢI ACUMA, ÎNCET, CÂTE UNA.”
EXACT GENUL ĂLA DE CRETIN CARE SIMTE CĂ ARE UN DRAM DE PUTERE ŞI ÎL EXERCITĂ LA MAXIM.

Absolut SINGURUL motiv pentru care am intrat, a fost că le-am făcut pe fete să vină cu mine, şi le lăudasem atât acest căcat putrezit numit pompos “eveniment”.
Dacă eram singură, aş fi concluzionat scurt: “Mulţumesc, acum nu mă mai interesează evenimentul (a se citi căcatul putrezit) pe care îl păziţi.
Nu am băut berea după cum am spus, am aşteptat până la ora impusă să fim aduse acasă, şi ne-am minunat de penibilitatea unei “prezentări”. Pe o scenă, nişte unii au urcat în hanorac şi îi tot dădeau cu “frate” şi ceva de genu’:
-(…) Şi, ce trupă de rap îţi place?
-Veritasaga.
-Aha, şi românească?
Când eşti pe scenă, un minim bun-simţ impune o ţinută, un limbaj, şi o cultură generală. Dar nimic de genul ăsta nu a impresionat pe minunaţii organizatori ai căcatului putrezit
Acesta a fost ultimul an în care am participat la roblogfest, un căcat putrezit făcut în bătaie de joc, care începe 2 ore jumătate mai târziu, nu e în stare să se coordoneze, şi nu lasă minori în club; (deşi la poartă dă prezervative, şi înăuntru damele angajate (DE CLUB!) să servească, ne oferă nonşalant beri şi jeigmeister.)
Ca de obicei, o idee bună, organizată ca orice românism căcat putrezit

Cât despre cretinul care păzea căcatul putrezit, poate liniştit să primească o mărire de salariu. Şi-a făcut meseria corect. Mai puţin partea în care ne-a lăsat să intrăm până la urmă.

Mie îmi place Avril foarte mult. Melodia asta pare foarte mişto şi mă bucur că a renunţat la aberaţiile alea roz de pe al treilea album şi a revenit la vechiul ei stil.
Dar, nu mă pot abţine:
Ea are deja la activ trei melodii:
Falling Down
Falling into History
Fall to pieces.
Cum începe melodia asta? Exact: I fall down.
Epic.

Şi în afară de asta, eu sunt singura care văd o asemănare izbitoare între noul look (Thank God că fără şuva aia ampixu roz):

Şi look-ul de pe al doilea album, Under My Skin?

Avril. Miile de fani vechi din întreaga lume îţi mulţumesc pentru că ai revenit la vechiul stil, Old-School Avril. Dacă ai putea să revii la cel de pe primul album, jur că dau acatiste! Oricum, e un început bun, şi sper să fie aşa tot albumul.
P.S. Nu mă pot abţine să observ cum fraza melodică de la refren se termină, şi totuşi ea mai are de spus două versuri, şi le spune! Amuzant. Asta că tot credeam că nu mai poate scoate melodii MAI imposibil de cântat decât ce are deja.

Later Edit:
Toate cântecele de pe album:
Lifelines
Darlin’
Look away – Continuare a Runaway sau Slipped Away?
Black star
You never heard her – legat de You never satisfy me?
Everybody hurts – Everything back but you?
Burned words
Gone – When you’re gone?
Shining star
Fine
Maybe today – sau vechiul Tommorow?
Crashing down – Falling down? Iar începem?
Glumesc, evident, nu au nici o legătură cu vechiile melodii, dar e hilară asemănarea. Măcar de ar fi ca alea primele.
i dont know what the album is called but i heard it was supposed to be like crash and burn or something? im not entirely sure tho.

Nu mai am bicicletă, sunt ani de când nu m-am mai plimbat prin Bucureşti cu orele până cădeam lată de oboseală cu bicicleta cu tot (Alba Iulia, furtună, Dâmboviţa, discuţii interminabile despre html, herc?)
Mi-e un dor nebun de Grecia, cred că am făcut o arsură la inima legată de ţara aia, aş da orice să fiu acum undeva unde e cald şi o mare lângă mine, să înot şi să fac scuba-diving.
Îmi lipseşte sportul, şi îmi lipsesc foarte mult cărţile. Calculatorul îmi mănâncă din timp infinit de mult, iar la şcoală e aşa..o chestie. Merg la şcoală de parizer, că oricum chestia aia e…nu ştiu prea bine ce e, dar bine nu e, şi nici interesant. E câh.
I don’t wanna dance, dance with you baby no more….

Tot nu-mi place chestia asta cu societatea. S-a exagerat, şi e neplăcut. Totul trebuie făcut conform unor norme, cărora te supui ca unor dogme, pentru că altfel eşti..ALTFEL.
I’m an outsider, outsider of everything…
Îndobitocirea în masă.
În clasa a 5-a când am intrat propriu-zis în prima societate unde nu mai eram controlaţi fiecare secundă, mi-am luat nişte ţepe majore. Cum spuneam tot ce îmi place şi ce pasiuni am primeam un mişto mâna a 1-a pe tema asta. Şi uite aşa n-am mai zis ce-mi place.
Ajungând a 8a la altă şcoală, am încercat să am “prietenă cea mai bună”. Alte mui, alte ţepe. Cum frate să zici în toată şcoala ce ai aflat de la cineva?
Şi uite aşa n-am mai zis nici prietenelor.
A 9a, prietenul care teoretic trebuie să împărtăşească cu tine tot ce vrea, că doar eşti acolo să-l suţii, mut ca un peşte. Cu patentu’ smulgeam informaţiile.
Şi uite aşa n-am mai zis nici prietenilor.
Şi am ajuns băi frate la un grad de timiditatee…şi de anostitate…

Pe foaia aia de ne-am caracterizat reciproc în clasă îmi scria lumea “foarte introvertită, nu zice niciodată nimic mai mult decât necesar”.
Păi bine fraţilor, voi îmi arătaţi 6 ani că nu e bine când zic, şi când tac şi io ca voi îs introvertită?
Şi e cam de căcat cu timiditatea asta, pentru că am pierdut multe avantaje care le aveam când eram mică, dar doar două foarte importante, şi chiar le plâng major pe alea, că sunt destul de extrem de importante, şi le-am pierdut ca “skill”. Ceea ce este NAŞPA.
Plus că nu pot să îmi folosesc talentele/priceperile în scopuri pozitive pentru că mă trezesc numai cu critici în loc de felicitări (!?). – Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când i-a ieşit ceva cuiva, ceva ce se vede că ştie şi a fost frumos, îl felicit, nu-i dau în cap!
Des yeux qui font baiser les miens, iun rire qui se perd sur sa bouche, voila le portrait sans retouche de l’homme auquel j’appartiens…

Şi lumea îţi dă în cap CHIAR şi când taci din gură (!!!), ce să mai zic dacă începi să pui piciorul în prag. De câte ori am încercat să îmi expun ideile, am dat peste:
negaţie, opoziţie, rezistenţă, dezacord, critici.
Băi frate, ţi-am zis să îmi fi loial până la moarte în idee şi repiro, sau să mă asculţi, şi să vezi cum gândesc?
Let me feel you moving like they do in Babylon, show me slowly what I only know the limits of…
Toţi se consideră formatori de opinii, toţi se consideră exemplu şi zeu, într-un final.
Mă copii, aveţi grijă, că cică se face epilepsie de la asta!
(Cezar este un faimos epileptic, şi persoanele care fac boala asta, uneori au senzaţia că sunt zei, sau atotputernici)
Oricum, nu îmi place chestia asta, călcatul ăsta pe conştiinţă şi orice formă de demnitate, de dragul poporului. Renunţând la toate curiozităţile/pasiunile mele, am ajuns să stau în casă şi să înjur major, sau să vorbesc LOLspeak, pentru că e singura chestie care nu necesită cine ştie ce efort cerebral, şi o înţelege toată lumea fără să i se opună.
Sinele meu de 8 ani îmi dă şuturi în momentu’ ăsta sub forma: “Treci rapid şi citeşte o carte că te faci de râs! Eşti exact ce detestai tu la ăia mari”

Lumea e atât de rea, nu?
Uite impulsu’ cum vine. Acum o să ziceţi “uite copilu’ mic şi emo”. Şi ca să evit asta, ar trebui să şterg ultima frază. Ei bine nu am de gând să fac asta. Pentru că dacă spuneam în clasa a 6-a că lumea în rea, asta înseamnă că aşa vedeam eu lumea din jurul meu, ca şi consecinţă a unor acţiuni de ale lor. Aşa că aşa o văd şi acum, indiferent de în ce…uh..formă superficială de existenţă adolescentină mă încadrează asta. Cât o să vă gândiţi voi la asta eu o să încerc să îmi ocup timpul cu ceva productiv.
Lasă, că toate se schimbă, cu paşi mici.
Înainte de toate, trebuie să mai renunţ la calculator. Să revin la cărţile mele. Să mai fac sport. Să nu îmi mai consum energia pentru lucruri inutile.
Am devenit un android care se înscrie în rutina zilnică:
7 ore pe zi la şcoală (înjurat, LOLspeak, enervat), 10 ore pe zi la calculator (înjurat, LOLspeak, enervat), 7 ore pe zi somn (visat urât, enervat, înjurat). Pe scurt, involuţie.

Toată lumea face mişto la şcoală pentru aşa zisa mea “adoraţie” pentru profa de istorie. Aţi înţeles-o greşit, băi culegători de impresii superficiale. Ştiu ce capacitate de învăţare am, realizez cât timp am pierdut, îmi dau palme, şi intru în Pământ de ruşine. Pentru că femeia aia poate umili în ce moment al zilei vrea ea în orice domeniu vrea ea (mai puţin gaming pe computer, dar nu a jucat niciodată, cine ştie ce capacităţi are şi acolo). Ştiu că nu ştiu ce ar trebui să ştiu la vârsta asta, iar ea vede superficialitatea ce zace în mine (mda), şi nu am făcut nimic să îi demonstrez contrariul. Degeaba o admir eu, un prof e fericit nu când e admirat, ci când evoluezi sub bagheta lui, când munca lui dă rezultate. Şi eu nu fac asta, aşa că logic că intru în Pământ când am dovada vie a ignoranţei mele în faţă, şi îmi dă peste nas prin simpla prezenţă. Dar nici nu am cum să recuperez aşa rapid, oricât efort aş depune. Pentru că e chestie de durată. Şi nici să îi explic asta nu pot.

Am scris un post la care nu mă aşteptam, nu ştiam ce iese când m-am aşezat la scris. De Luni ar putea exista o mică şansă să modific chestia asta, dar comoditatea mă tot ţine în nisipul ei mişcător în care mă afund cu conştienţiozitate cu cât mă zbat mai mult să scap.
Concluzii:
1. Mi-e dor de Grecia.
2. Aş da 3 ore din viaţa mea pentru sportul de acum 2 ani.
3. Tre’ să renunţ la mama ei de timiditate, că îmi aduce numai belele.
Of.