Absolut natural, dacă mă laşi pe mine să mă orientez în spaţiu, am umblat tot Otopeniul şi nu am găsit nici un indicator. Cu chiu cu vai i-am zis lui H spre ce localitate mergem -Tunari, şi a zis că a văzut un indicator mai înainte. Am luat-o înapoi, din nou tot Otopeniul, şi la podul Otopeni ne-a zis un Gog să luăm o ocazie. Asta mai lipsea, să fac şi autostopul, în toată splendoarea mea, pantalonaşi scurţi albi, şi tricou mulat roşu. Am luat-o per pedes pe centură, vreo 6 km. Prin şanţuri, pe marginea drumului, la 3cm de tiruri, am trecut de un şantier, am mers pe şina de cale ferată, prin cele mai mari mocirle ale pământului, printre gropi şi noroaie.
Am întrebat la prima bezinărie, la casă, o tipă habar n-avea să-mi zică de vreun circuit de karturi în zonă. M-a trimis la “colegu’ “. Colegu’ mi-a zis că a vrut şi el să se ducă, şi că e la câteva sute de metri mai încolo. Eram deja în Rai, că am ajuns şi e perfect. Da’ de unde. Peste cele “câteva sute de metri”, o altă benzinărie, un alt Gog ne zice că mai avem 10km.
Plecasem de acasă la 11:30, era 14:00.

Apelăm la planul de rezervă.
Oaki: Alo, tati?
Părinte ocupat: Da?
Oaki: Vezi tu…eu m-am pierdut pe centură.
Părinte ocupat: Aoleu, acolo la centuriste?
Oaki: Tati, am probleme puţin mai mari decât centuristele acum!
În fine, cu chiu cu vai s-a înţeles cu H la telefon, şi a zis că vine să ne ia.
De la 14:00 până la 14:45, eu cu H am prins un bronz de toată frumuseţea pe marginea şinei de tren, undeva în mijlocul Şoselei de Centură a Bucureştiului, cu o sticlă de 2l de Nestea cu noi, şi alte chestii inutile din geanta mea. Ne-am jucat cu pietre, am făcut busolă solară şi ne-am exersat echilibrul, că deh.
Toţi muncitorii de prin împreujurimi se uitau dubios ce fac puştii ăia acolo, de juma’ de oră.

Ajunge tata, ne adună, vorba lui, “uite centurista cu peştele!”, ne aduce la karting. Care era gard în gard cu următoarea benzinărie. Intrăm acolo, vreo 10 Gogi se dădeau în karturi. Mă duc eu hiperactivă-fericită la recepţie (hai că tot a mai rămas ceva de surpriza mea), şi îi cer foarte senină tipei 20 de minute.
“Nu se poate că e eveniment şi nu ştiu ce, trebuia să sunaţi înainte”. Am rămas bouche-bais, din mai multe motive.
1. Sunasem cu o seară înainte. Dacă era, trebuia să îmi zică.
2. Mersesem 6k pe jos, aşteptasem 3/4 de oră în soare, şi încă 10km cu maşina. Şi ea-mi zice că nu se poate?
Oare ce se întâmpla dacă îi ziceam că fac parte din eveniment, oare?
Public nu era, dacă nu cumva 5 ciumpalaci părerişti care băgau beri şi păreri sunt consideraţi public, şi în karturi mai era loc. Dar nu, nu se poate.
După ce că nu aveţi nici un amărât de indicator, acolo nu se poate ajunge decât cu maşina, şi nişte preţuri de Occident, mai aveţi şi figuri din astea? Ca să nu mai menţionez angajaţi tălâmbi care aproximează puţin mai prost decât mine, şi eu NU aproximez.
Aşa reclamă vă faceţi, frumos!
Să vedeţi ce frumos e făcut site-ul, toate desenate frumos. Păcat de loc, e chiar mişto pista, şi maşinuţele păreau chiar simpatice. Dar din păcate, e tot condus de români.

Vorba cuiva. 800 de metri de la pista de avioane Otopeni, care era în spate, cumva?

ma nene…am un stil…

Iese checu, facem poze pt scoala, termina, plec. Acuma da-i si intoarce-te. Ajung la Basarab…din nou, ruleta ruseasca cu peroanele. Intreb o tipa daca pe acolo ajung la Victoriei si zice ca nu, ajung la Piata Iancului, ca Victoriei e in reparatii. Eu stiam ca Obor. Deja eram perplexa, cum naiba ma intorc eu de la 1 mai acasa..ma gandeam sa cobor la Iancului sa iau 311 pana la Universitate, sa iau apoi metrou…era varza in capu’ meu, la 7 juma seara pierduta pe la un coltz de Bucuresti total opus mie. In fine, am avut noroc, Victoriei functiona [era si culmea, doar venisem pe acolo, intrase in reparatii in 3 ore?] si m-am descurcat. Oricum, ma si vedeam pierduta pe undeva pe sub Bucuresti, intre statii, pe un peron parasit, explicandu-le alor mei prin telefon unde sunt ca sa vina pe la suprafata sa ma ia. Vreau din ce in ce mai des MASINA!

Vine la si 35, incercam sa sunam o tipa de acolo, sa vedem la ce biserica sunt, ca aia plecasera demult de acolo. Ea ne inchide si’si inchide mobilu ca deh, e in biserica. Ajungem noi la Titan. Intrebam unde’s bisericile din zona. Aflam de cea maramuresana, mergem, nu erau dekt 20 de babutze. Ok, nu’s aici. Mergem la cealalta de langa policlinica. Nici acolo nu erau, aia era in consolidari. Ce facem? sunam restu’ colegilor de la scoala, baietii ne injura ca i’am trezit [mda, imi imaginez cum e sa te sune unu la 9 si cva dimineata duminica, sa te intrebe in ce biserica esti] fetele si’au facut griji pt noi. De saracu’ iubitu’ nu mai zic ca era plouat tot,murat. Ce facem? O luam prin parcu’ Titan pana in partea ailalta unde mai e o biserica? Dimineata pe frig si ploaie knd nu e nimeni in parc? Neaaah, hai acasa.Luam metrou, gandindu-ne ca profa putea sa’i duca oriunde, cu tramvai de la Titan sau metrou, ca in fond ala e doar un punct de intalnire.Auzi, hai sa coboram la prima, Nicolae Grigorescu ca poate sunt aici.Cautam o biserica pana aproape iesim din Bucuresti, daca nu ne trimitea o doamna inapoi, ajungeam la nuj ce cimitir unde se iese din oras..O gasim, prin spatele blocurilor dar foarte dragutza…nu erau nici acolo.
Plecam noi, da , ce, mai stie unu’ drumu’? Eu eram total pierduta, habar n’aveam zona imi venea sa’l sun pe C sa’l intreb ca el sta in Titan unde naiba ies..chit ca noi eram la putu’ cu plopi de Titan. In fine. Stiam ca suntem in salajan, V stia pe unde sa ma mai duca dar eu mergeam la plesneala, putea sa ma duca oriunde ca eu nu stiam in ce directie mergem. La un moment dat gasim statia de metrou. Trezita la 7:15 la 10:47 eram acasa.dupa ce am umblat dupa biserici prin tot salajanu’ si titanu’. Pfoai de capu’ meu in fine, fascinant