Nu ştiu cine este autorul, dar are perfectă dreptate.
see more Funny Graphs
Pe principiul: SIIIGUR pe lângă cele 10 maşini deţinute, îl va ajuta când eu cumpăr un album de 10$.
Haha, foarte tare. Gossip Girl, care se presupune că e super tipă şi scrie tot ce e nou şi cunoscut prima, şi-a luat-o rău, de la subsemnata. Azi pe blogul ei citesc asta.
Nu o să ghiciţi niciodată ce am scris eu ANUL TRECUT în octombrie pe blog..
Ok, se pare că GGirl nu e chiar atât de nouă p cât pare.
A fost inventat de negri. Şi de asta îi ador eu. Ştiu că sunt nişte video-uri lungi, şi eu nu pun de obicei vid-uri pe blog, dar mă gândeam să fac un top 3 al videourilor mele favorite.
Comedianţii mei favoriţi sunt Chris Rock şi Eddie Murphy.
Şi acum video-urile (uitaţi-vă până la sfârşit, MERITĂ!!!)
Primul, Ice Cream Truck – Eddie Murphy. E ultimul descoperit, dar am râs 2 zile încontinuu la el. Despre mama lui şi arma mortala PANTOFUL, îngheţată, şi codul bunelor maniere,:
De 1 lună aproape, ne chinuim 3 oameni, eu, H şi Ionuţ, să facem Blogul lui Bee.
Am reuşit în sfârşit (v-am mai spus că H e un geniu al calculatoarelor? Nu?)
H e un geniu al calculatoarelor.
Astă-seara am reuşit, în sfârşit, aşa că de azi avem un nou junior în blogosferă, pe Bee.
Deasemenea, tot scotocind eu azi prin blog căutând pluginuri pt blogul ei, am descoperit că am 25(!) de oameni care au dat subscribe la comentarii, la diverse posturi. Interesant!
Mai nou fac blogging şi offline, pentru viitor. Nu pot da detalii, pentru că aş strica surpriza, dar mă simt ca în secolul XVI, când ei nu aveau bloguri.
Partea tehnică – foarte bună. Au avut aparatura promisă, şi tot.
Partea organizatorică – promovare evenimente – 0. Bine, oi fi fost eu la început de tot şi nu venise încă lumea (să zicem). Dar în momentul în care primeşti fluturaşi de la mine cu locaţia şi ora prezentării, şi tui preferi să stai pe sală degeaba în loc să vii pentru ce ai venit, mi se pare aiurea.
Am văzut mai multe prezentări, şi mi s-a părut că m-am spetit mult, şi degeaba. Am lucrat o săptămână la filmuleţ, dar inutil, nu a avut prea mare impact decât scena din South Park.
Lumea nu a făcut legătura cu filmul The Wall, scena Another Brick in the Wall, nici cu School’s Out-ul lui Alice Cooper.
Deşi noi, bloggeri le făceam spectacolul şi evenimentele cu ce aduceam noi, 50 de agarici (mai mulţi decât oamenii propriu-zişi) aveau ecusoane cu organizatori, pentru că stăteau pe acolo şi se învârteau. Ah, şi beau ceai pe gratis, că deh, ei organizează. Noi care am muncit, dăm 5 lei pe cana de ceai.
În fine. M-a cam dezamăgit. Nu cred că mai merg anul viitor.
Filmuleţul de promovare îl aveţi mai jos, şi de acum încolo va fi prezent şi pe pagina de prezentare a blogului, cu Oaki.
Prietenii mei şi în general persoanele care le cunosc sunt nemulţumiţi că mă raportez prea mult la Internet, că în 90% din cazurile când am nevoie de o informaţie caut aici. Excluzând faptul că umblând de 4 ani pe Internet am învăţat cum să mă descurc şi să elimin informaţia inutilă, să găsesc rapid ce am nevoie, hai să dau un exemplu care o să vă explice exact de ce mă ajută Internetul şi am atâta încredere în sursa asta.
Când eram mai mică am fost bolnavă, o perioadă. Dar cu boala asta era o problemă, că nu se ştiau exact simptomele. Eu, având până în 10 ani, nu ştiam să explic ce mă doare. Bun. Găsim cel mai bun doctor din ţară, mergem la el, tăiam ţara lunar, degeaba. Omu’ mi-a dat nişte somnifere şi a zis că gata. Într-adevăr, mă adormeau, dar boala nu trecea. Şi ce mă enerva cel mai rău la boala asta, atât pe mine cât şi pe ai mei, era că nu ştiam ce am. Adică ok, lupţi cu un duşman care şti cine e, dar aşa, fiind pe întuneric era ceva gen: ah, păi da..”chestia aia”. Ştiu că mă enervasem foarte rău, pentru că nu puteam să aflu ce era şi să găsesc o soluţie. Bun, şi acum vreo câteva luni, iau eu o revistă care o citesc de obicei, care are şi rubrica de sănătate. Şi îmi sare acolo o boală în ochi, care zicea de nişte simptome care le aveam eu, dar nu ştiam cum să le explic.
Dau un Google, şi găsesc informaţii diverse despre boala respectivă, simptome, tratament, de toate. Nu era mare chestie, era o aberaţie. Dar noi neştiind de existenţa acestei probleme, ne făceam griji. Bine, e şi destul de abulică problema, că dacă doctorul nu te ascultă calumea şi nu are răbdare cu tine este foarte des înterpretată greşit.
Concluzie. Cum să mai am eu încredere în specialişti, dacă cel mai bun doctor din ţară, care ar fi trebuit să recunoască simptomele din primele 5 minute dacă era atent, îmi dă nişte pastile acolo ca să scpae de mine, şi eu mă rezolv tot singură, cu Internetul? Păi normal că prefer asta de miliarde de ori. Aşa că nu mai comentaţi că trăiesc simbiotic cu Google. Am nevoie de informaţie, şi după cum se poate observa, oamenii sunt incapabili să mi-o dea.
Păi mi se pare corect. Dacă tot ne băgăm în subiecte cu care nu avem treabă..nu? Să nu fiu înţeleasă greşit. Îmi respect profesorii. Mă rog, pe majoritatea, adică pe ăia care mă respectă şi ei pe mine. Şi de acord, îi admir, sunt super oamenii, pe materia lor sunt în general cei mai buni. Dar aşa cum eu nu am pretenţia să fiu expertă în strategii economie sau să ştiu toate râurile planetei, aşa să nu aud pretenţii din partea lor despre domenii în care nu se pricep. Sunt de acord cu cunoştinţele, şi să arăţi că le ai, dar atunci când chiar cunoşti bine subiectul, eşti stăpân pe ce spui, şi nu aberezi!
Astăzi, Poloneza, s-a trezit să filozofeze ea pe marginea blogurilor. Că sunt scrise de inculţi, care nu au citit în viaţa lor o carte, care scriu numai de bârfe şi sex. Pe lângă faptul că unii dintre colegi, care îmi văzuseră moaca se sufocau de râs (ironie, mai stau şi fix în faţa ei), eu îmi muşcam limba din răsputeri, să nu îi ţin o teorie despre blogosferă, din ce e formată ea, SEO şi diferenţele dintre bloggeri buni şi cei de duzină. Până la urmă n-am mai rezistat, şi de bine ce de obicei abia ridic mâna timid să comentez la oră, şi atunci cu “ştiţi…să vedeţi..”, acuma deja vorbeam şi am ridicat şi mâna aşa, ca să fie.
“Doamna profesoară, eu cunosc şi bloggeri care citesc!”. La furia care o emanam şi la ce poziţie defensivă aveam, cred că s-a prins că ceva nu era în regulă. Nu ştiu dacă s-a prins că era vorba de mine, sau că aş cunoaşte eu nişte bloggeri, dar cert e că a întors-o ca la Ploieşti, că să vezi, că există şi excepţii..da, bine bine. După care o ţinea că blogurile sunt numai despre “bârfe şi sex”.. io din bancă mormăiam: “Nu neapărat!”. Colega, lângă mine: Taci mă!
Deci îmi venea să mă apuc să-i explic pe loc de existenţa blogurilor de cultură, cele de fotografie, cele de artă, cele ale agenţiilor de PR, cele informative…
Din nou, subliniez, faptul că am zis astea, nu înseamnă că nu o respect. Am tot respectul din lume, pe materia ei e stăpână! Nu poate pretinde nimănui să predea mai bine decât o face ea. Temeinic, conştiincios, şi tot.
Dar, cu tot acest respect. În momentul în care tu în viaţa ta nu ai atins un mouse, şi nici măcar nu te-ai interesat mai mult de subiectul bloguri, nu cred că eşti în măsură să judeci. Ea doar repeta ce îi fusese indus de ziare, sau de alte persoane (eu ştiu?), care ştim cât pot fi de subiective. De relaţia ziarişti-blogări nu mai zic.
Oricum. Nu aş vrea eu să îmi stric relaţia cu ea că mai am 2 ani de făcut. Dar, sincer. Hai fiecare să se ocupe de ce ştie mai bine, şi să lăsăm astronautica şi strungăria astronauţilor, şi strungarilor!
Blogul meu are o minte proprie,aşa că a decis nesilit de nimeni să mă bage în sperieţi dimineaţă şi să şteargă ultimele 4 posturi, ca mai apoi să reapară acum, pe seară. Se distrează. Of.
A fost amuzant. L-am târât pe sărmanul Moony acolo, şi cât am stat la coadă i-am explicat conceptul de Blogosferă pe scurt, că el era pe acolo cum eram eu când m-a târât el la Nijikon. Cât am stat la coadă am dat de Denisuca şi Visurât cum veneau ei în maşina cu campania.
Înăuntru am dat de Saliery, şi ne-am dus toţi la o masă. Toţi fiind:
Io,
Moony,
Raton,
şi Saliery. Care făcea pozele.
Cabral a prezentat,cu umor 
Visurât a fost genial când i-a rugat să-l huiduie mai calumea, pe anemici.
Şi cam asta a fost. Ne-am distrat, am băut, am păpat chipsuri, nu KFC, am văzut lume, nu am văzut altă lume (ARHIIII) şi am plâns la un stand-up cam obosit.
Per total m-am distrat, deşi am plecat cam ca Cenuşăreasa, imediat după ce s-au dat premiile, la 20 de secunde, dar am văzut. Tipii de la Adobe au fost tari:
“Luaţi Photoshop cu licenţăă!”
Yup, abea aştept la anu. Şi de data asta mi-au nimerit mărimea la tricou!
Mă gândeam la o chestie. Lista de mess se micşorează direct proproţional cu vârsta.
Pe la 12 ani eram disperată că n-am cu cine să vorbesc.
Pe la 13 juma’ deja atinsesem apogeul, aveam vreo 600 în listă.
CU timpul s-au şters..vreo 200 care nu-i cunoşteam..nişte 100 cu care vorbeam din an în paşte…persoane care nu le agreez sau foşti…
S-a golit frumuşel vreo 50%.
Eh să vedeţi voi miştocăreala când om ajunge la 20 de ani cu 50 de contacte maxim.