Nu mai am bicicletă, sunt ani de când nu m-am mai plimbat prin Bucureşti cu orele până cădeam lată de oboseală cu bicicleta cu tot (Alba Iulia, furtună, Dâmboviţa, discuţii interminabile despre html, herc?)
Mi-e un dor nebun de Grecia, cred că am făcut o arsură la inima legată de ţara aia, aş da orice să fiu acum undeva unde e cald şi o mare lângă mine, să înot şi să fac scuba-diving.
Îmi lipseşte sportul, şi îmi lipsesc foarte mult cărţile. Calculatorul îmi mănâncă din timp infinit de mult, iar la şcoală e aşa..o chestie. Merg la şcoală de parizer, că oricum chestia aia e…nu ştiu prea bine ce e, dar bine nu e, şi nici interesant. E câh.
I don’t wanna dance, dance with you baby no more….

Tot nu-mi place chestia asta cu societatea. S-a exagerat, şi e neplăcut. Totul trebuie făcut conform unor norme, cărora te supui ca unor dogme, pentru că altfel eşti..ALTFEL.
I’m an outsider, outsider of everything…
Îndobitocirea în masă.
În clasa a 5-a când am intrat propriu-zis în prima societate unde nu mai eram controlaţi fiecare secundă, mi-am luat nişte ţepe majore. Cum spuneam tot ce îmi place şi ce pasiuni am primeam un mişto mâna a 1-a pe tema asta. Şi uite aşa n-am mai zis ce-mi place.
Ajungând a 8a la altă şcoală, am încercat să am “prietenă cea mai bună”. Alte mui, alte ţepe. Cum frate să zici în toată şcoala ce ai aflat de la cineva?
Şi uite aşa n-am mai zis nici prietenelor.
A 9a, prietenul care teoretic trebuie să împărtăşească cu tine tot ce vrea, că doar eşti acolo să-l suţii, mut ca un peşte. Cu patentu’ smulgeam informaţiile.
Şi uite aşa n-am mai zis nici prietenilor.
Şi am ajuns băi frate la un grad de timiditatee…şi de anostitate…

Pe foaia aia de ne-am caracterizat reciproc în clasă îmi scria lumea “foarte introvertită, nu zice niciodată nimic mai mult decât necesar”.
Păi bine fraţilor, voi îmi arătaţi 6 ani că nu e bine când zic, şi când tac şi io ca voi îs introvertită?
Şi e cam de căcat cu timiditatea asta, pentru că am pierdut multe avantaje care le aveam când eram mică, dar doar două foarte importante, şi chiar le plâng major pe alea, că sunt destul de extrem de importante, şi le-am pierdut ca “skill”. Ceea ce este NAŞPA.
Plus că nu pot să îmi folosesc talentele/priceperile în scopuri pozitive pentru că mă trezesc numai cu critici în loc de felicitări (!?). – Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când i-a ieşit ceva cuiva, ceva ce se vede că ştie şi a fost frumos, îl felicit, nu-i dau în cap!
Des yeux qui font baiser les miens, iun rire qui se perd sur sa bouche, voila le portrait sans retouche de l’homme auquel j’appartiens…

Şi lumea îţi dă în cap CHIAR şi când taci din gură (!!!), ce să mai zic dacă începi să pui piciorul în prag. De câte ori am încercat să îmi expun ideile, am dat peste:
negaţie, opoziţie, rezistenţă, dezacord, critici.
Băi frate, ţi-am zis să îmi fi loial până la moarte în idee şi repiro, sau să mă asculţi, şi să vezi cum gândesc?
Let me feel you moving like they do in Babylon, show me slowly what I only know the limits of…
Toţi se consideră formatori de opinii, toţi se consideră exemplu şi zeu, într-un final.
Mă copii, aveţi grijă, că cică se face epilepsie de la asta!
(Cezar este un faimos epileptic, şi persoanele care fac boala asta, uneori au senzaţia că sunt zei, sau atotputernici)
Oricum, nu îmi place chestia asta, călcatul ăsta pe conştiinţă şi orice formă de demnitate, de dragul poporului. Renunţând la toate curiozităţile/pasiunile mele, am ajuns să stau în casă şi să înjur major, sau să vorbesc LOLspeak, pentru că e singura chestie care nu necesită cine ştie ce efort cerebral, şi o înţelege toată lumea fără să i se opună.
Sinele meu de 8 ani îmi dă şuturi în momentu’ ăsta sub forma: “Treci rapid şi citeşte o carte că te faci de râs! Eşti exact ce detestai tu la ăia mari”

Lumea e atât de rea, nu?
Uite impulsu’ cum vine. Acum o să ziceţi “uite copilu’ mic şi emo”. Şi ca să evit asta, ar trebui să şterg ultima frază. Ei bine nu am de gând să fac asta. Pentru că dacă spuneam în clasa a 6-a că lumea în rea, asta înseamnă că aşa vedeam eu lumea din jurul meu, ca şi consecinţă a unor acţiuni de ale lor. Aşa că aşa o văd şi acum, indiferent de în ce…uh..formă superficială de existenţă adolescentină mă încadrează asta. Cât o să vă gândiţi voi la asta eu o să încerc să îmi ocup timpul cu ceva productiv.
Lasă, că toate se schimbă, cu paşi mici.
Înainte de toate, trebuie să mai renunţ la calculator. Să revin la cărţile mele. Să mai fac sport. Să nu îmi mai consum energia pentru lucruri inutile.
Am devenit un android care se înscrie în rutina zilnică:
7 ore pe zi la şcoală (înjurat, LOLspeak, enervat), 10 ore pe zi la calculator (înjurat, LOLspeak, enervat), 7 ore pe zi somn (visat urât, enervat, înjurat). Pe scurt, involuţie.

Toată lumea face mişto la şcoală pentru aşa zisa mea “adoraţie” pentru profa de istorie. Aţi înţeles-o greşit, băi culegători de impresii superficiale. Ştiu ce capacitate de învăţare am, realizez cât timp am pierdut, îmi dau palme, şi intru în Pământ de ruşine. Pentru că femeia aia poate umili în ce moment al zilei vrea ea în orice domeniu vrea ea (mai puţin gaming pe computer, dar nu a jucat niciodată, cine ştie ce capacităţi are şi acolo). Ştiu că nu ştiu ce ar trebui să ştiu la vârsta asta, iar ea vede superficialitatea ce zace în mine (mda), şi nu am făcut nimic să îi demonstrez contrariul. Degeaba o admir eu, un prof e fericit nu când e admirat, ci când evoluezi sub bagheta lui, când munca lui dă rezultate. Şi eu nu fac asta, aşa că logic că intru în Pământ când am dovada vie a ignoranţei mele în faţă, şi îmi dă peste nas prin simpla prezenţă. Dar nici nu am cum să recuperez aşa rapid, oricât efort aş depune. Pentru că e chestie de durată. Şi nici să îi explic asta nu pot.

Am scris un post la care nu mă aşteptam, nu ştiam ce iese când m-am aşezat la scris. De Luni ar putea exista o mică şansă să modific chestia asta, dar comoditatea mă tot ţine în nisipul ei mişcător în care mă afund cu conştienţiozitate cu cât mă zbat mai mult să scap.
Concluzii:
1. Mi-e dor de Grecia.
2. Aş da 3 ore din viaţa mea pentru sportul de acum 2 ani.
3. Tre’ să renunţ la mama ei de timiditate, că îmi aduce numai belele.
Of.

Ain’t about how fast I get there
Ain’t about what’s waiting on the other side
It’s the climb

Ştiu că e mesajul foarte vechi şi e doar reluat, dar melodia mi se pare genială. Şi da, acum o să acord 5 secunde ca să-mi dau palme. Bun.
Melodia asta se potriveşte. Cu tot. Absolut tot. Cred că…defineşte viaţa oricărui adolescent. Stai, ce zic. Om. Tot ceea ce contează e lupta până obţii ceva. Vânătoarea. Cursa până la premiu. Restul nu mai contează. Şi cum ai atins premiul, deja ţi-ai setat ochii pe ţelul următor.
E cam ca cu jucăriile de când eram mici, care îşi pierdeau toată magia din momentul în care părăseau taraba şi ajungeau la noi în braţe.
Cred că asta e şi viaţa. O continuă urcare. O luptă să obţinem cât mai multe lucruri…sentimente…dorinţe..
Eu am ajuns vara asta la un popas turistic. La o cabană. O să mai stau aici puţin, până la sfârşitul verii, să mă bucur de tot muntele care îl urc de 11 ani. Şi de celălalt care îl urc de 6 ani. Că am urcat destul. Şi e momentul să mă bucur de privelişte. Şi faza cea mai tare? Da, m-am lovit de câteva dezamăgiri. De câteva mai multe. Dar..hai să zicem că mi-au folosit mai mult decât am crezut.
Şi ne cuibărim mai comod în hamac, cu cele 7 persoane de pe Planeta asta care CONTEAZĂ, şi ne bucurăm de răsărit. Şi de soare. Şi de vânt. Şi de ce o mai fi, că e..minunat (ca să parafrazez un tânăr din lumea asta).
Mum
Dad
Dog
H
Bee, Makki, Cookie
Paradise.

Frigul.
Cine mă cunoaşte, ştie că la mine pe tot parcursul anului, temperatura din cameră e demnă de un climat tropical. Sunt minim 30 de grade, cu variaţiuni pe temă, de obicei în sus. Da, inclusiv vara. Pentru că prefer să mor de cald da să mă îmbrac mai subţire (în casă, nu pe afară), decât să fac frigul. De asta îmi placd şi marea şi nu muntele, de asta mai multe.
Eh, imaginaţi-vă cum am rezistat eu 2 săptămâni în Anglia. Casa la care am stat nu avea încălzire (sau mâncare), sau dacă avea, oricum noi nu ştiam asta!
Şmecheria era simplă. Gazda îşi lua nişte bani pentru că ne caza. Aşa că folosea la minim banii ăia ca să ne hrănească pe noi, şi păstra cât putea de mult.

Foamea
Din fericire sunt unul dintre copii care îşi permit mese consistente, aşa că atunci când nu sunt hrănită, încerc să mă aproivizionez singură.
Din nefericire, orăşelul acela nu oferea nici o alternativă.
Care au fost mesele noastre:
mic-dejun: Numai cereale. 12 zile.
prânz: Aveam la noi pacheţel cu mâncare (lunch box). Care conţinea o pungî de 300 de grame de chipsuri, un iaurt (cel mai ieftin existent). O banană verde sau un măr verde, 2 chifle (stilul prescurilor de la biserică, cam la fel de mari) cu o felie transparentă de parizer sau brânză, o ciocolăţică cât degetul meu arătător şi în alte zile un baton de “cookie” cât un deget sau o brioşă de diametru 3 cm.
Şi asta trebuia să ne hrănească pe noi d la 8 dimineaţa când plecam de acasă până la 6 când ne întorceam. Cu şcoală şi excursii între timp.
Seara, paste cu carne tocată, cheesburger cu chipsuri, un pui şi un cartof copt care cred că le scăpase în zaharniţă pentru că mâncare atât de dulce nu am gustat în viaţa vieţilor mele, ergo nici una dintre noi nu a putut mânca, fish and chips (semi-preparat) şi pizza cu chips, semi-preparată.
Pe cât mănânc de mult, pe atât beau de puţin (da, ştiu, nu e bine), aşa că cu băutura nu prea am avut probleme, o apă şi un suc la 1l m-au ţinut cam toată tabăra. Şi cafele.
Însă fetele erau exasperate.
De băut puteai avea:
-lapte dimineaţa
-ceai negru seara (eu mi-am făcut odată că muream de sete)
-SQUASH. O porcărie de suc multivitamin concentrat, care se făcea din 7/8 apă şi 1/8 suc. Apă de la chiuvetă se înţelege!
De restaurantele de acolo v-am povestit, din nou numai fast-food, aşa că am făcut cumpărături la magazinul din colţ de pâine cu graham, roşii (importate din Noua Zeelandă, mda. Ce dor mi-era de roşiile mele româneşti) şi brînză galbenă (cu un gust foarte suspect)
Acum, să vedem şi ce era deranjant dacă nu mâncam. Eu când nu mănânc şi îmi este foame, devin irascibilă. Bine, că în ultimul timp am realizat chestia asta, şi mai nou tac din gură. Dacă are loc o conversaţie extrem de interesantă iar eu nu scot un sunet înseamnă că îmi este foame. Vă imaginaţi cât de sociabilă am putut fi în această tabără. Eu am fost crescută în ideea că masa e sfântă (mă rog, nu chiar aşa, dar ideea cam asta e. La masă se reuneşte familia, se mănâncă liniştit, nu pe fugă, şi se savurează. E una din micile bucurii ale vieţii şi trebuie tratată ca atare, nu toţi au privilegiul ăsta).
Ei bine dacă primele două condiţii nu l respect, a treia mi-a devenit reflex. Cu toate astea, am avut o surpriză când mâncând în sfârşit când am ajuns la Londra săţios, fructe, senviş cu somon şi fresh de portocale, fetele mi-au zis că eu sunt “fericită când mănânc, îmi sclipesc ochii”.
Mă, aşa o fi. Cert e că nu îmi place să nu mă hrănesc ne-corespunzător, şi mai ales nu-mi place să nu mă hrănesc suficient. În mod normal, eu nu prea mă omor cu carnea, şi nu mănânc sub nici o formă fast-food. Păi în cazul ăsta trebuia să nu mănânc nimic tabăra asta!

Alte motive pentru care nu aş repeta experienţa:
-am crescut destul de mare pentru tabere, totuşi.
-nu mă încadram la media de vârstă
-dacă la gazdă v-am descris în postul anterior cu cien locuiam, nu vreţi să vă spun cum a fost în cameră la Londra, cu apogeul teribilismului unei fetiţe de 13 ani. Care considera că “o bună comunicare” se întâmplă dacă îmi spune că sunt o “proastă care gândeşte sistematic” şi “taci” din la finalul fiecărei fraze. Pentru că într-adevăr dacă m-aş fi apucat şi eu să urlu la ea şi să o jignesc aşa cum făcea ea, soluţionarea conflictului ar fi progresat atât de mult!
Deşi sună ca un clişeu, eu la vârsta ei nu cârteam la aştia mari, mă gândeam de unde tupeu, că şterg pe jos cu mine dacă le zic ceva. Mă rog.
Am alergat ultimele 3 zile fiind presaţi de timp, iar noaptea băieţii aveau chef de “distracţii” cu colegele mele de cameră. Numai că ele nu aveau chef, iar eu cu prieten voiam să dorm ca să mă odihnesc pentru o nouă zi de mers pe jos 16 ore!
Însă cea mică de 13 ani avea chef de spus bancuri, că deh, e în tabără. O înţeleg, şi eu am fost aşa la vârsta ei, numa’ că atunci când am dormit la băieţi în cameră, pe mine nu m-a prins diriga dimineaţa următoare (nu vă gândiţi la alte alea, am dormit. Între 2 paturi)
Deasemenea toată lumea era irascibilă, urlau unii la alţii, aveau grijă de “turma” de 21 de copii, şi nervii erau omniprezenţi. Eu cu I ne-am interzis să ne enervăm pentru că realizam că la tensiunea negativă omniprezentă acolo, nu am fi făcut mare bine.
Pe scurt, când vizitezi o ţară nouă, cel mai bine e să o faci cu persoanele la care ţii, părinţi, prieten sau oricum, prieteni. Însă nu persoane necunoscute, pentru că poţi avea surprize.

Într-un fel tabăra asta a fost o experienţă, pentru că mi-a testat limitele, răbdarea(deficitul meu), şi nervii.
De asemenea am putut observa pregătirile “din spate”, până acum mergând în tabere însoţită de un Dolce Farniente complet, însă de data asta am observat calculele şi ideile care stau în spatele organizării, pe care nu le vedeam când eram mică. Şi Slavă Domnului, că sunt la a 5-a tabără cu Diriga!
A fost interesant, după cum am spus, însă nu aş mai repeta.

Mi-aş dori mai multă răbdare. Simultan cu proiectele programate, mai aveam şi anumite re-coordonări de făcut. În mintea mea, sau mă rog, în stilul de viaţă. Păi cine mai are timp să stea jos să analizeze, să exerseze, dacă eu nici să fac fizic ce vreau nu apuc. Am senzaţia că ziua este foarte scurtă şi vacanţa asta mi-am plănuit să dorm, mult. Evident, nu apuc.
Este 23:35, şi eu bloghez, pentru că restul zilei am avut “treabă”. Şi mâine la 5:45 trebuie să fiu în picioare. M-am băgat în club de voluntariat între timp. Mda. Deşi nu mai stau atât de mult pe Net, acum mă uit la televizor, (mai nou), am devenit dependentă de Discovery, şi înţiplez reviste.

Desigur, dacă aş termina tot ce vreau să fac în 2 ore ar fi perfect, dar după aceea ce aş face? Sunt sigură că aş găsi ceva de făcut, dar…în fine. Trebuie să mă obişnuiesc cu răbadarea
Simultan, un proiect nou a apărut, consolidarea blogului lui Bee, chestie care îmi mănâncă timp, şi nu asta ar fi problema, dar mă enervez că nu funcţionează.
De aici se adună stres, şi nu iese ce trebuie. Trebuie să învăţ să am răbdare, dar când mă gândesc câte am de făcut o voce stresată urlă în capul meu: NU AM TIIIIMP şi mă doare capul.

După cum vedeţi aici e o luptă mai ceva ca în armată, mă simt ca la instrucţie, cu viaţa coordonatp atât de strict, dar nu îmi mai permit să pierd timpul. L-am pierdut destul, 4 ani. E momentul să mă coordonez. Şi să fac tot ce nu am făcut 4 ani. În 3 luni.

Pe cuvânt de caporal, dacă îmi iese tot ce vreau, o să fac implozie de fericire.
La loc comanda, înainteeeeee, marş!

Tot astăzi, m-am apucat şi de ordine în camera mea, operaţiune ce va dura probabil câteva zile, în ritmul ăsta de lucru, dar măcar ştiu că la final totul este organizat pe categorii şi în perfectă ordine. Deh, sechelele zodiei. După care urmează muulte proiecte şi cărţi. Doar acuma…sunt “mare”, a 11-a.
Vacanţa de vară mă face foarte fericită.

P.S. Ah, şi o mică schimbare în rutină. Mâine am decis că este ultima zi de messenger, pînă în toamnă. Foarte convenabil. Sunt sigură că cei care vor să dea de mine îmi pot da un mail sau un telefon. Asta e una din schimbările mele favorite.
Relaxare completă.

Superbă leapşa. Somn uşor.