Când am pauze mari de scris pe blog, înseamnă ori că sunt foarte depresivă, ori pe culmile fericirii.
Din fericire, sunt fericită.
Nu poate fi mai bine de atât. Am viaţa perfectă, şi orice şi-ar putea dori o fiinţă umană de 17 ani..
Sunt atât de împrăştiată! Am amintiri atât de multe, dar nu le analizez niciodată, decât…curios, pe cele dureroase! Nu le-am notat undeva fix..am bloguri, am jurnale, am poze, am înregistrări şi am melodii.
Camera mea e arhiplină oricum, am tot Universul meu în 4 metri pătraţi, şi evident că nu mă îndur să renunţ la nimic. Nu am o ordine cronologică a amintirilor. Abia îmi mai amintesc vârsta de 5 ani. Pur şi simplu am BULE cu scurtmetraje din diferite perioade. Ah ce mi-ar folosi un pensiv.
Lumea îmi tot zice că sunt visătoare, că nu văd realitatea cum e, şi că sunt cam ignorantă pentru vârsta mea. Da, sunt. Da, realizez. Da, ştiu că realitatea e tristă. Dar a mea nu e.
Nu am regrete, deşi unii ar considera asta. Tot ce am făcut a avut un scop la un moment dat.
Îmi ador corpul, şi ştiu cât de norocoasă sunt să pot spune asta, având îm vedere că în epoca asta toată lumea îşi urăşte corpul.
Am familie unită, şi deşi nu e cine ştie ce neam infinit, noi 3 rulăm fin împreună. Şi în epoca divorţurilor, ai mei au peste 25 de ani de căsătorie. Da, sunt geniali.
Am 4 prietene şi 2 prieteni care mă iubesc pentru ceea ce sunt, şi sunt acolo pentru mine oricând am probleme. Cineva a spus că dacă ai prieteni cât degetele de la o mână, eşti norocos. Eu am 6. Şi da, poate că nu se suportă între ei. Dar toţi au un punct comun, faptul că sunt cei mai speciali oameni care nu îmi sunt rude şi îi iubesc, şi sunt acolo mereu. Şi mai sunt oameni, poate nu aşa apropiaţi, dar de care poate mă voi apropia, sau depărta, sau nu ştiu, dar sunt oameni frumoşi, şi ne înţelegem bine.
Da, am avut şi eu drame. Am pierdut prieteni, şi mi-e dor de ei. Am pierdut şi alte chestii, mai mult sau mai puţin materiale. Dar tot ceea ce se întâmplă are un motiv, şi oamenii vin şi pleacă. Importante sunt momentele petrecute împreună, cele fericite.
Am un noroc porcesc, întotdeauna mi se îndeplinesc dorinţele, chiar dacă sunt independente de puterea umană, pur şi simplu îmi doresc un eveniment sau un lucru, şi este adus la mine, într-un fel. Sau reversul medaliei, scap din cele mai ciudate situaţii, printr-un motiv complet stupid, dar bine-venit.
Mă enervez des, fac fiţe, sunt obraznică şi plâng. Dar întotdeauna se termină cu bine. Întotdeauna e cineva acolo care să mă îmbrăţişeze şi să îmi dea un pumn încurajator.
Am primit tot ce mi-am dorit vreodată, niciodată nu am avut un obiect pe care să-l fi dorit cu ardoare şi să nu-l fi obţinut, deşi nu pot spune că am făcut cine ştie ce ca să merit asta.
Concluzionând, deşi nu am realizat mare lucru în aştia 17 ani, şi deşi am minte de om matur, care e gata să ia viaţa în piept, şi totuşi aleg să mă port ca un copil pentru că pot, şi viaţa mi-a permis, mă face ceea ce sunt acuma: un om fericit, optimist, care realizează CÂTE poate realiza.
Mulţi spun că în momentul în care ai totul, nu realizezi cât de norocos eşti. Susţin contrariul. Tocmai atunci realizezi, pentru că atunci chiar îţi dai seama că viaţa poate fi frumoasă dacă vrei. Dacă nu ai, desigur, munceşti mai mult, ca să realizezi asta, dar nu eşti complet sigur că e posibil. Însă când ai totul, ştii spre ce vrei să tinzi.
Nu cred că pot fi mai fericită de atât. Şi mă aşteaptă o viaţă dementă în faţă, iar scopul meu este să realizez singură ceva care să mă ajute să-mi recreez starea de acum, în momentul în care depind de mine însămi.
Pentru că în momentul de faţă, îmi iubesc viaţa, şi oamenii din ea.
Da, am înţeles, am evoluat, am intrat în altă etapă a vieţii, mă preocupă alte chestii. Bla bla. Şi totuşi mi-e dor de acum câţiva ani. Când, deşi am făcut o groază de aberaţii inconştiente, eram hiper-activă, şi stăteam pe afară 12/10 ore pe zi. Fac şi multe chestii utile pe calculator, şi proiecte, dar şi stau foarte mult timp. Acum, spre exemplu, faptul că mă concentrez 100% pe scris şi bloghez chestia asta cu mintea aici, scrisul se simte ca o binefacere pentru degetele mele. Tastele îmi oferă ceva energie indescifrabilă, o linişte sufletească. (Yey pentru clişee).
Nu mai am bicicletă, sunt ani de când nu m-am mai plimbat prin Bucureşti cu orele până cădeam lată de oboseală cu bicicleta cu tot (Alba Iulia, furtună, Dâmboviţa, discuţii interminabile despre html, herc?)
Mi-e un dor nebun de Grecia, cred că am făcut o arsură la inima legată de ţara aia, aş da orice să fiu acum undeva unde e cald şi o mare lângă mine, să înot şi să fac scuba-diving.
Îmi lipseşte sportul, şi îmi lipsesc foarte mult cărţile. Calculatorul îmi mănâncă din timp infinit de mult, iar la şcoală e aşa..o chestie. Merg la şcoală de parizer, că oricum chestia aia e…nu ştiu prea bine ce e, dar bine nu e, şi nici interesant. E câh.
I don’t wanna dance, dance with you baby no more….
There’s always gonna be another mountain, I’m always gonna wanna make it move
Posted by Category: EucuminismeAin’t about how fast I get there
Ain’t about what’s waiting on the other side
It’s the climb
Am promis un post despre de ce nu aş mai repeta experienţa excursiei în Anglia
În primul rând, nu sunt o persoană pretenţioasă. De obicei când mergem cu grupul, mă adaptez şi nu necesit “regim special”, şi am învăţat să nu mă plâng dacă nu totul este perfect. Că deh, de aia sunt optimistă convinsă. Însă cum orice naş îşi are naşul, sunt două lucruri care nu le suport sub nici o formă, niciodată.
Frigul, şi fomea.
Să le luăm pe rând.
Frigul.
Cine mă cunoaşte, ştie că la mine pe tot parcursul anului, temperatura din cameră e demnă de un climat tropical. Sunt minim 30 de grade, cu variaţiuni pe temă, de obicei în sus. Da, inclusiv vara. Pentru că prefer să mor de cald da să mă îmbrac mai subţire (în casă, nu pe afară), decât să fac frigul. De asta îmi placd şi marea şi nu muntele, de asta mai multe.
Eh, imaginaţi-vă cum am rezistat eu 2 săptămâni în Anglia. Casa la care am stat nu avea încălzire (sau mâncare), sau dacă avea, oricum noi nu ştiam asta!
Şmecheria era simplă. Gazda îşi lua nişte bani pentru că ne caza. Aşa că folosea la minim banii ăia ca să ne hrănească pe noi, şi păstra cât putea de mult.
Aici e mai ceva ca la armată. Sunt în carantină (fără messenger), ceea ce e destul de relaxant, un factor destul de important de stres a fost înlăturat. Însă funcţia mea “răbdătoare” nu se amplifică de nici o culoare. Desigur, faptul că sunt impulsivă şi aş vrea să fac 4823 de chestii odată nu ajută foarte mult. Însă cred că am plănuit puţin cam multe chestii pentru vacanţa asta. Şi nu cred că 3 luni îmi vor ajunge să fac tot ce mi-am plănuit. Deja curăţenia care am plănuit-o la 1 zi s-a extins pe 5 zile, şi sunt abia la jumătate. Cât despre clasificarea articolelor în dosare şi înţiplare, am senzaţia că nu o să mai termin niciodată, atât sunt de multe. Stau cu ele întinse pe jos în cameră de Sâmbătă, şi progresez foarte încet. Necesită mult timp.
Mi-aş dori mai multă răbdare. Simultan cu proiectele programate, mai aveam şi anumite re-coordonări de făcut. În mintea mea, sau mă rog, în stilul de viaţă. Păi cine mai are timp să stea jos să analizeze, să exerseze, dacă eu nici să fac fizic ce vreau nu apuc. Am senzaţia că ziua este foarte scurtă şi vacanţa asta mi-am plănuit să dorm, mult. Evident, nu apuc.
Este 23:35, şi eu bloghez, pentru că restul zilei am avut “treabă”. Şi mâine la 5:45 trebuie să fiu în picioare. M-am băgat în club de voluntariat între timp. Mda. Deşi nu mai stau atât de mult pe Net, acum mă uit la televizor, (mai nou), am devenit dependentă de Discovery, şi înţiplez reviste.
Astăzi, când am mâncat primele piersici pe vara asta, am realizat o chestie esenţială. Era primul an când nu vandalizasem vişinii/cireşii/duzii/zarzării/merii din cartier. În fiecare an, pe vremea asta, îmi făceam tura (cu gaşca aferentă) pe la toţi pomii fructiferi din cartier, ca să le inspectez producţia.
Vara asta aproape a trecut sezonul cireşelor şi eu nu mâncasem! Am luat-o pe Cookie şi hai la vânat de fructe.
Replica zilei îi aparţine:
-Dacă urlă baba aia la noi că îi mâncăm din cireş, declar oficial vara începută.
Cine urla după 5 minute la noi? Evident, o babă comunistă. Eu nu înţeleg mentalitatea oamenilor ăştia. Ei oricum nu mănâncă trei pomi de vişinie. Şi atunci de ce nu ne lasă să mâncăm? Ca să fie expuse în pom până se strică şi cad jos?
În altă ordine de idei, jumătate din cei mai buni cireşi din cartier au fost ajustaţi de Asociaţiile de Locatari ale blocurilor în a căror curte se află, şi nu mai ajungem la crăci. Păcat, erau nişte cireşe albe şi inimă-de-porumbel o delicatese, să te lingi pe degete.
Oricum. Oficial, odată cu aventura de astăzi, declar sezonul estival deschis, vacanţă, şi muuult mult soare.
Pentru că eu, conform Cookie, funcţionez doar pe două viteze. Foarte mult, sau deloc. La mine nu există 50 la oră. Că nu merge. Io şi maică-sa lui Bridget din Sisterhood of the Travellig Pants.
Drama Queen, here I am.
(Oh, sper că nu)
Weekend+ul ăsta abea a început, şi deja îl văd ca pe un weekend reuşit. Pentru că am reuşit să învăţ/fac ceva,wekend-ul ăsta. Cine a inventat siteu-urile cu poze şi quotes, a fost om deştept.
Cred că cea mai mare putere pe care o avea un om vine de la alţi oameni. Atunci când to ceea ce faci, faci alături de un PRIETEN, totul e de miliarde de ori mai frumos.
Iar relaţiile, de orice fel, sunt cele mai grele încercări ale unui om. Dacă treci prin multe experienţe de genul, realizezi câtă putere zace ascunsă în tine. Şi atunci când şi alţi oameni trec cu tine prin asta, realizezi ce puternici sunteţi împreună.
Nu-i aşa Hirou?
Şi alţii…
I’m the strongest person on this universe.
Leapşă preluată de pe mai multe bloguri, pentru că e foarte tare!
Sunt eu. Indiferent de ce se întâmplă, cine încearcă să schimbe asta. Prin sentimentele, gândurile, cuvintele şi acţiunile mele, mă eman prin toţi porii, ca individă, EU.
Aş vrea…yeah. Aş vrea ca unele momente să dureze o veşnicie.
Păstrez O groază de bilete din ore, obiecte care-mi amintesc de persoane, dar în general bilete. Cu scrisul tuturor. Am o arhivă mai ceva ca Inchiziţia. Şi în rest, toate mărunţişurile.
Mi-aş dori ca ai mei să trăiască mereu.
Nu îmi place când oamenii fac mişto.De mine, sau de alţii. Nu suport!!
Mă tem de ceea ce nu pot controla. Dar hei, e în firea umană, nu?
Nu pot să înţeleg fracţiile.
Aud tot mai multe absurdităţi, într-o lume nebună. “Toate-au fost la timpul lor, ceva exagerat! Anii au trecut în zbor, şi lumea le-a uitat…” De ce uităm?
Îmi pare rau că nu pot să ajut mai mult oamenii, să nu mai fie răi.
Puţini oameni au avut răbdarea să mă cunoască cu adevărat.
Îmi plac visele. Alea din timpul nopţii. Doamne, superbe!
Nu sunt “hateriţă”, doar mă protejez de mişto-uri, că mi-au ajuns cât pentru o viaţă.
Cânt cu vocea, ca să mă simt mai bine, când sunt supărată. Doina românilor dragă…
Joc teatru, doar când sunt pe scenă. Nu-mi plac “drama queens”
Niciodată nu o să regret o decizie luată. A ieşit bine sau rău e partea a doua, dar am luat-o cu un motiv, şi am învăţat ceva din asta.
Văd iubirea cum dispare încet din lume.
Rar mă supăr cu adevărat pe cineva. De trei ori, toata viaţa mea.
Plâng când se adună prea multe. Dupaia mă eliberez, şi trec mai departe.
Nu imi place să mi se controleze viaţa. În orice fel. (se aude acolo în spate, profii?)
Am nevoie de lumea care mă iubeşte, şi de cărţi. Nu aş putea fără.
Ar trebui să nu mă mai stresez atât pentru inutilităţi.
Superbă leapşa. Somn uşor.