Mi-am amintit de ei pentru că am descărcat Vineri serialul acela scurt, de 10 episoade, despre aventurile lor. Deşi detest filmele alb-negru, şi la calitatea groaznică a ăstuia, l-am devorat din nou.
Ştiu că una din cele mai mari dezamăgiri ale acestei cărţi a fost când le-am citit în clasa a 2-a, şi când am încercat să fac şi eu mica gaşcă de Cireşari în clasă, şi să “le dau întâlnire peste 10 minute pe scări, să discutăm dacă am mai descoperit ceva din coridoarele ascunse ale liceului (Enescu)”, am primti o reacţie de genu’:
-Ce Cireşari, lasă-ne în pace cu prostiile astea..
Am rămas bouche-bais, cum o asemenea reacţie. Când mi-am văzut colegele făcând coregrafii în faţa clasei pe Andre, am realizat că ceva nu se leagă, şi de aia nu le plac Cireşarii mei.
Când eram mic Tic era cel mai tare, fiind a 5-a, adică cel mai apropiat de vârsta mea, iar prezenţa lui de spirit mi se părea incredibilă. Urmat îndeaproape de Victor, care pentru mine era geniul absolut, nu concepeam inteligenţă peste nivelul respectiv. Din nefericire pentru ei, când au apărut filmele, m-am amorezat definitiv de Ursu, care mi se părea superb: grijuliu, arăta cel mai drăguţ, şi era rârâit!
Pe Maria şi Ionel nu i-am suportat niciodată, mă identificam cu Laura, (nume, şi vise) dar m-a dezamăgit total când l-a ales pe Tic în faţa lui Victor. Io înţeleg că era deştept, dar Tic era spiriduşul! Şi a suferit săracu’ toată cartea, şi brusc vine Victor şi i-o fură tam-nesam! Ca să nu mai spun că fraza de la sfârşitul cărţii m-a făcut să plâng trei zile, cu săracu’ Tic.
Tic mi se părea că se potriveşte foarte bine cu Olguţa din la Medeleni! Ce asociere ambiguă scoteam şi eu!
Nu am reuşit niciodată să termin de citit toate volumele, pentru că în volumul 4 aventura era iarna, şi devenise şi puţin prea complicat pentru clasa a 3-a, şi am renunţat, după care am intrat în declin total, am uitat. Acum am găsit iar filmele, şi mi se par geniale. Cred că o să citesc şi ultimele două volume.
Azi am fost la analize (a 3-a oară), şi nu, nu am nimic la stomac, sunt doar deshidratată. Cât am aşteptat la doctor mi s-a făcut foame, şi cum mama tot zicea ceva de un restaurant Mandala (vegetarian), am decis să merg acolo, mai ales că de când am dat-o pe vegetariene, nu prea mai am ce mânca la Pizza Hut.
Am umblat cam o oră pe jos, că nu ştiam exact unde e, am sunat-o pe Bb să ne direcţioneze după harta de pe site, am intrat pe site de pe mobil, am întrebat 6 oameni, şi după o oră am ajuns.
Acuma, voi ştiţi pasiunea mea pentru Orient. Vai cât de tare e acest loc!
În primul rând au şerveţele de masă, uşile şi alte chestii roşii. Totul e pe lemn, frumos, şi e tip casă veche, cum e şi şcoala mea. Şi aceeaşi nuanţă de roşu. Se pare că am o înclinaţie pentru genul ăsta de clădiri.
Meniul e total hilar. Nu ştiu cine l-a creat, dar definiţia mâncărurilor e genială – ca şi mâncarea de altfel. Azi a testat mâncare din Bali, salată de andive (prima oară când găsesc anive undeva, când a văzut mama a fost ceva gen: “Andive? Clar, tu aici te muţi!”), şi clătite cu cocos. 90% din dulciuri sunt pe bază de cocos, deci da. Ah, am uitat să menţionez că am avut un chelner extrem de drăguţ? 
Ei au mai multe chestii acolo, de la librărie la magazin de cristale la ceainărie şi sală de evenimente…ah, şi o baie cât clasa mea.
Oricum, abia ce mă decisesem şi eu să fac economii. Clar, s-a dus pe aba sâmbetei planu’. Chestia interesantă e că nu ştiam că se pot găti atâtea chestii delicioase numai din vegetariene. Ah, şi aveau şi lumânărele pe acolo. Oficial, Coffee Store-ul a căzut pe locul doi din locurile mele favorite, după 3 ani.
Vă las aici site-ul lor, dacă vreţi să vedeţi cu ochii voştri, dar chiar ar merita să vă duceţi, serios. Preţurile sunt super ok şi un MARE plus, nu se fumează.
Nu, nu e post plătit, pur şi simplu am adorat locul ăla asta e tot 
Apropo, aveţi link şi în blogroll cu ocazia asta.
M-am înscris din nou. Nu ştiu de ce mă tot încăpăţnez, că oricum nu trec de prima etapă. Dar presupun că merg pentru socializare şi promovare.
Numele ăla e de la primul blog şi habar n-am cum să îl schimb.
Oricum, cine are timp, mă puteţi vota aici:
Lumea a făcut mişto când le-am zis că sunt la intensiv engleză şi chiulesc de la o oră ca să fac istorie în franceză. Calculând cam câtă franceză ştiu eu, au şi de ce. Nu mă înţelegeţi greşit, pot să înţeleg uşor, dar la exprimare e mai greu…
Oricum, azi am avut două hărţi.
Europa înainte de 1914, şi între ‘20-’21.
Eu am memorie vizuală foarte bună, şi foarte multe chestii le-am învăţat după repere vizuale.
Acum urmează să zic ceva umilitor. Pentru că nu am avut profesori exigenţi, nu m-a interesat geografia. Nici vecinii României nu-i prea ştiam, abia abia Europa la margine, de Asia şi Africa sau America nici nu se mai pune problema. De la sine înţeles că istoria era o mare varză în capul meu, neştiind unde e cutare sau cutare ţară, cum să înţeleg eu de ce s-au bătut.
Oricum, azi am găsit hărţile astea două. Care erau colorate, clar, scris mare şi citeţ, şi Puterile Centrale în triunghi, Germania cu Austro-Ungaria şi Italia. Până acum nu m-a interesat să stau să studiez harta să fac paralela cu ce scria în caiet…deh,lene.
Acum am găsit totul desenat, drăguţ, foarte clar şi uşor de învăţat. Am mai învăţat eu şi Uniunea Europeană de la şoriceii ăia de la Minimax la 6 dimineaţa înainte să plec la şcoală, în ziua când mă asculta din asta.
Păcat că nu am reţinut cum se numea desenul respectiv, era foarte clar făcut, cu coifuri cu steaguri, şoriceii pui erau ţări mici, şi şobolanii Germania, Franţa…
Oricum, foarte drăguţ. Mâine (azi) mă duc la CDI să caut cartea aia, că e foarte tare expplicată. Şi uite cum învăţ eu istorie şi franceză.
Dacă aveţi chef de comentarii aiurea cu “vaaai ce urât nu ştii până la vârsta asta” abţineţi-vă. Astfel de comentarii vor fi şterse, am motivele mele pentru care nu ştiu, important e că vreau să învăţ acum.
Toţi colegii tatei din liceu au plecat în alte ţări, şi acum o duc foarte bine. Cu mica problemă că acum vor să se întoarcă în ţară. Tata a rămas.
90% din cunoştinţele mele de vârsta mea vor să plece în străinătate la studii şi să rămână acolo.
Bine mă, io cu tata rămânem să stingem lumina. Eu nu ştiu cum să mai promovez România mai repede şi să o fac mai cunoscută peste hotare şi toate cele, iar ei nu ştiu cum să mai fugă de aici.
Sunt diverse motive, dar toate se sprijină pe aceeaşi idee:
Ţara asta nu le oferă de ceea ce au nevoie ca să devină ce vor. Bun, şi în cazul în care nu îţi oferă, ce faci, pleci? Nu, stai şi pui mâna şi faci tu de ce e nevoie, ca să aibă şi alţii după tine.
Nici tatei nu aş putea spune că i-a oferit tot ce voia, pentru că o meserie nu exista la ora la care voia el să o facă aici, încă. Însă asta nu înseamnă că a rămas dincolo, deşi a primit oferte.
Nu, s-a descurcat cum a putut şi a creeat precedente inexistente până atunci aici.
Nu am decis încă ce drum o să aleg, dar orice ar fi, clar va promova România. Că prea fug toţi de ea.
Plecaţi mă toţi! Rămân io să sting lumina.
Noaptea dinspre 13 spre 14 am petrecut-o la una din cele mai bune prietene acasă, Cookie. Am făcut sleepover, din setul “all the single ladies”. Planul iniţial era să ne “înveselim” puţin uitându-ne la New Moon, dar…mă rog, a căzut.
Am mers şi am cumpărat 7 păcate, Sânge de Taur, şi Cookie mai avea vin de la Bunica ei, foarte foarte dulce.
Acum, problema cu mine şi alcoolul e că mi se face foarte rău. Îmi plac doar două feluri de alcool, Breezer sau Bailey’s, pentru că nu ţi se face rău de la ele. De la restul, vomit groaznic. Bere, vin, orice..
Aparent mi-am sunat primul prieten când era în club, şi el destul de praf, şi am convorbirea filmată.
Am colaborat cu vecinul de dedesubt de vârsta noastră, pt că mama lui ne-a spus că a venit la noi. Şi e filmatp faza. Aparent am tendinţa la beţie să umblu cu camera în braţe. Deasemenea colegul ei de bancă ne-a spus că am vorbit cu el pe messenger şi..mă rog, aparent nu a înţeles nimic, dar mi-a spus că eram obsedată de:
apă,cană,şerveţele.
Conform filmării, Cookie voma în cană, se ştergea cu şerveţele după care bea apă (din altă cană, duh).
Anyway, eu am vomat în chiuvetă în valuri, Cookie în pat, şi eram extrem de hiper-activă, umblam prin toată casa.
E mişto când urlam pe geam după vecinu de jos şi avea ecou.
Oricum, tot ce vă povestesc e din ce am văzut pe casetă, că după ora 12 jumate’, nu am mai filmat. Ergo, totul e în ceaţă, sper că nu am înjurat pe nimeni.
În orice caz, m-am trezit la 8 jumate, şi la 9 jumate am plecat acasă, unde am dormit până la 10, când m-am apucat de machetă.
După cum am spus, chiar a fost un weekend tare. Dar, ca şi Halloweenul de acum câţiva ani, nu mai repet.
Pentru că a fost un weekend plin, care a ţinut de Vineri la prânz până Marţi la 00:30 , am să-l împart în două.
Vineri am lipsit de la şcoală, şi am stat acasă, punând bazele proiectului.
Înainte de toate, vreau să ştiţi că weekendul ăsta am fost răcită şi sunt încă la modul grav, dar pentru că era aşa important ăsta, am ignorat acest fapt.
Despre ce e proiectul: Revista Şcolii Centrale, Spaţii, şi idei pentru ea. Eu am o mică pasiune pentru directoarea noastră (v-am mai zis eu de ea), şi proiectul ăsta mi-a mai dat încă o şansă (care sunt cam rare şi de obicei le ratez) să îi demonstrez de ce sunt în stare. Se înţelege de la sine că am muncit tot weekend-ul.
Când ne-a anunţat că trebuie să găsim idei de articole, ceilalţi colegi mai aveau 2-3 idei, eu eram pe 0 definitiv, pentru că era clar că nu o să ţină cu “bancuri, mondenităţi etc”. Trebuia ceva mai interesant. Mult.
Şi parcă mi-era jenă să le las pe dimineaţa respectivă cum fac de obicei, şi să le scriu pe o foaie înainte să plec la şcoală.
Trebuia ceva care să dovedească interesul meu pt asta, şi care să se vadă că m-am străduit. Iniţial, m-am apucat de word. Prima idee care mi-a venit a fost să scriem ceva legat de activităţile teatrale ale şcolii.
După ce am înjurat bine de tot Word-u în română, că opţiunile au CU TOTUL alt nume şi degeaba sunt tutoriale pe net, am descoperit două chestii.
Inscripţionarea paginii, cu antet şi subsol, şi bordurile paginii.
Am stat 2 ore să caut personajele din Comedia dell’arte, şi să le micşorez şi să le rotesc în Photoshop, astfel ca ele să stea în antetul paginii vorbind unele cu altele, mărginite de o cortină.
Pe fundal, cele două măşti clasice, şi dupaia text. A ieşit aşa ceva:
Am reuşit să mai termin un proiect ieri şi azi, ceea ce este foarte tare (Go Photoshop!)
Am teme pentru mâine de ar fi trebuit să mă apuc de ele acum 5 ore, dar eu lucrez la proiecte.
O să mă apuc..acum probabil, să învăţ. Scrisul, mâine dimineaţă.
Oricum, sunt foarte mândră că azi chiar am muncit, şi da, franceza mea se modelează încet încet. C’est super.
Am rămas în urmă cam rău cu video-blogul dar cred că am găsit o metodă de pus în “pagină”, acu’ sper să ţină.
Ahh vreau vară azi am fost la limită să scap de săpuneală.
Oricum, mă simt foarte foarte bine, nu ştiu dacă se vede asta din post (probabil nu), însă radiez. Deşi sunt în urmă cu toate proiectele!
Ultimele posturi au cam fost gargară, dar ăsta a devenit mai mult blog personal, şi restul au deviat sau s-au comprimat în alte proiecte.
Aici ce mai scriu de învăţământ.
Apropo, gege profei de engleză, e gravidă. Să fie sănătos(asă) şi tare!
Am avut ceva virus de curând pe blog si mulţumită lui Overdeath, dispăru’. Ceea ce e mult mai bine, că acum blogul e accesibil.
Eu încă sunt moartă de obosită, dar nu pare că-mi voi regla orele de lucru prea curând. Am terminat şi serialul şi cică ar trebui să mă apuc de treabă, da mi-i o lene…
Aparent lenea e un efect secundar al calmului excesiv. Într-adevăr cu calmul ăsta am dat-o excesiv încolo, faţă de nebunia care era înainte.
Ahh de ar veni mai repede primăvara aia să-mi iau bicicleta, uof.
La alergatu’ cu rezistenţa nu ţine dacă n-am o motivaţie puternică. Şi puţine chestii mă motivează.
O să mai revin cu posturi…între timp, bucuraţi-vă de ultimele săptămâni până la vacanţă! (Slavă Domnului!)
Nu vă speriaţi, n-a murit nimeni. E vorba de PRIMUL MEU MP3 PLAYER.
Am scris şi aici de asta.
Este marca Acer, cumpărat de la Viena cu 100 si ceva de euro. Ştiu, acum se găsesc la 30. Eh, pe vremea aia (2004), nu existau în România. Şi chestia a fost următoarea. Eu ştiam ca există aşa ceva de 3 ani. Cd-player nu foloseam, pentru că nu avea tata curaj să mi-l dea pe mână după ce buşisem vreo 5 aparate walk-man. Concluzie, singura variantă era mult-promisul player.
La Viena am mers cu trenul. Cum de se laptop nici nu punea problema, singura melodie de pe player era ceva tehno default. Sau radio, şi cum eu nu suport limba germană mă zgâria pe creieri. Concluzie, ştiu că pe drumul de întoarcere, pe cuşetă, mă înregistrasem cântând Helena Paparizou – You are the One, şi o pusesem pe replay, ca să aud ceva melodie la el. M-am ascultat o noapte întreagă, şi am adorat aparatul ăla.
Pe ăla am ascultat prima oară Avril Lavigne, de la un tip, şi ştiu că am avut un moment în clasa a 7-a în care ascultam “My happy ending” la el, şi dansam prin clasă, şi mi-am impus să îmi păstrez momentul ăla în memorie, alături de muzica de pe fundal, şi chiar şi acum dacă închid ochii am senzaţia perfect redată că sunt acolo, atunci.