Oaki

Toţi mă ştiu că sunt cea mai copilăroasă de prin toate grupurile în care merg. Aiurită, Argint Viu, ziceţi-mi cum vreţi că slabe şanse să veniţi cu ceva nou.
Ei bine azi am fost în vizită la o prietenă de familie, şi am mers cu unul din prietenii mei cei mai buni, Banderas, şi un amic nou, coleg cu el, să-i zicem K.
A fost GENIAL.
Ne-am bătut cu perne, la un moment dat eram un ghemotoc de puf şi urs gigantic care mă teşea, zgârieturi, muşcături (din partea mea), alergări şi tachinări din partea lor, provocări restante de la joc şi alte nebunii.
Nu ştiu încă despre K, pentru că nu ne cunoaştem aşa de bine, dar de câte ori vorbesc cu Banderas, mă sufoc de râs, la propriu. Omul ăsta îmi dă o senzaţie foarte comfortabilă. Este senzaţia aia de la 11 ani pe care credeam că am uitat-o, pentru că nu am mai întâlnit-o în nici un alt loc de atunci.
La 11 ani mă jucam cu demenţii din blocul meu de-a Harry Potter şi Pokemon, role playing şi cu pokemingi imaginare, pentru că nu existau la ora aia în România. Evident, când ieşeau pokemonii, îi personificam la maxim, inventând puteri şi lupte. Irelevant de tot ceea ce se petrecea în jurul nostru, noi eram în micul nostru Univers, nepăsându-ne de nimeni şi nimic.
Şi asta era cheia. Imaginaţia combinată cu nepăsarea. De-a lungul timpului am pierdut nepăsarea, şi asta mă întristează peste poate, pentru că deşi imaginaţia mi s-a triplat, nu mai pot să mă relaxez, pentru că se uită lumea chiorâş.

Şi aici apare Banderas. Cu nepăsarea. Emană aşa un sentiment de comfort, pentru că pur şi simplu nu îi pasă de ce se întâmplă în jurul meu, mai ales dacă e un pain prin jur. Demult nu m-am mai simţit aşa liberă. Bee poate confirma, pentru că azi radiam când am ieşit cu ea. Credeam că nu mai e posibil să mă relaxez atât în prezenţa altora, dar aparent se poate. Cred că implică singuranţa că celălalt te acceptă aşa cum eşti, pentru că nu vrea decât să se….joace? Oare atât de puternică să fie joaca? Eu ştiu că atunci când ieşeam afară puteam să avem febră 40 cu tifos, dacă ne jucam uitam de tot, şi în secunda în care puneam piciorul în prag ne luau iarăşi toate durerile Pământului, dar şi de asta uitasem! Evident, până astăzi. Ieri am ieşit cu rolele şi am avut o febră musculară la mâini şi picioare soră cu moartea, inclusiv dimineaţă, abia călcam. Din secunda în care am pornit pe drum spre vizită, am uitat complet de absolut orice durere. Ca să îmi amintesc totul în secunda în care am coborât din metrou în cartier, la întoarcere.
Nu reuşesc să înţeleg ce e aşa puternic în această “joacă”, de mă face să mă simt atât de liberă şi fără griji. E un concept foarte straniu, dar care din păcate nu reuşesc să îl disec de nici o culoare. Dar poate că asta e şi frumuseţea.

Read more…

Dragi Oameni,

Se zice că în liceu îţi formezi personalitatea. Ei bine, în cazul meu nu ştiu dacă asta e bine sau rău. Pentru că din hiperactivitatea întruchipată de la 5 ani încet încet s-a metamorfozat într-un alt stil mai jemanfişist şi ulterior în timiditate. Consider că cea mai mare influenţă în direcţia asta au avut-o doi oameni, şi în afară de ei, încă vreo câteva zeci.

Era simplu. Când eram mică, mi se permitea să mă comport cum simţeam, uman, pe temeiul unei scuze: că sunt copil.. Nu am înţeles asta la vârsta respectivă, mie mi-era deajuns că pot să fac ce vreau, nu-mi păsa cine sau ce scuză se servea pentru acest comportament. E şi pe măsura ce am crescut mi s-a dat în cap. Că nu e bine, că eşti fetiţă, că nu e bine nici să fii prea fetiţă, că aşa nu e bine şi pe dincolo nu e bine. Eu nu înţeleg. Cine pune standardele astea de bine? Cum de atunci când eram mică, până şi cea mai măruntă reuşită era aclamata de 20 de oameni, şi acum orice fac nu e bine? Dacă asta e decizia mea, şi nu vă convine, de ce m-ar afecta? Am devenit o introvertită cu stil, şi timiditate excesivă. Şi pentru planurile mele ulterioare, asta mă dezavantajează îngrozitor. Nu înţeleg chestia cu judecatul, nu înţeleg chestia cu făcutu’ mişto de o persoană când eşti într-un grup, şi mai ales nu înţeleg regulile stupide ale societăţii. Nici când eram mică nu le înţelegeam, dar atunci nu mă priveau. Percep totul diferit faţă de percepţia care mi se impune, şi care observ că o adoptă din ce în ce mai mulţi, stau să-mi analizez mult mai mult gesturile, în loc să fac pur şi simplu ce simt, cum obişnuiam. Nu vă place? Regretele mele.
Serios, preferam să trăiesc în secolul XVII măcar acololo corsetele erau doar la nivel fizic. Nici nu am intra calumea în viaţa asta că mi se pun douăj’ de etichete, şi nimeni nu ÎNCEARCĂ să te cunoască, dar toţi VOR să te judece. Desigur, la nivel ipotetic, toţi vor înţelegere, dar la aplicaţii…
Îmi displace complet faptul că sunt judecată în funcţie de parametrii independenţi de voinţa mea, sau de acţiunile mele, şi că în loc să caute cauza acţiunii ei caută scopul.

Read more…

Pe cuvântul meu de copil în an terminal (şic!)! A trecut la o viteză anu’ ăsta, ceva de nu-i adevărat. Da, postul de mai jos va rămâne parolat, pentru arhivele mele, nu de citit.
Prima amintire legată de clasa a XI-a o am cu colegii cu care eram certată că ne adună diriga complet aleatoriu, pentru Hamlet. Vai şi cât entuziasm că o să jucăm Hamlet, şi toate cele. Şi na că acu’ am şi jucat Hamlet, şi s-a şi terminat anu’; Chiaar nu reuşesc să-mi dau seama când.
Mediile nu contează, punct.
Am 9.40, mai mult ca anul trecut, dar e irelevant.
Pentru că Poloneza face tot cum vrea ea, la sport ne-a dat 6 pentru că ne-a trimis să dăm proba cu alt prof şi dupaia ei n-au mai vorbit între ei, ergo am primit notă din oficiu, şi la Sociologie avem un profesor inapt (nu mai stau să detaliez că mi-e silă), care a stricat mediiile tuturor. Reversul medaliei, faţă de cât am dat eu la şcoală anu’ ăsta, 9.40 este o medie genială; îmi pare rău de Makki, colegă-mea de bancă, ea a muncit de 5 ori mai mult ca mine şi a terminat cu 9.86. Da’ nu e vina mea, dacă sistemu’ permite.

A început vacanţa, şi e superbă. Soare, am program major pe vara asta, nişte cursuri, nişte carnet de conducere, nişte majorat în toamnă. Că dupaia începe nebuneala cu Bacu’ şi o luăm de la capăt ca în clasa a 8-a.
Aş putea spune că anul ăsta am avut parte de experienţe noi, am fost surprinsă mai mult ca de obicei, că am făcut lucruri la care NU MĂ AŞTEPTAM să le fac io vreodată viaţa asta, că am cunoscut oameni super tari şi am pierdut alţii la fel de tari, dar asta e viaţa, deci mă obişnuiesc. Două decizii majore, sute de întrebări. Nu scriu chestii noi, aşa-s toţi adolescenţii, da’ e plăcut. Şi da, am realizat mai mult ca oricând că am viaţa perfectă. Oh, şi mult portocaliu, şi roşu, şi galben.

Read more…

Ideea acestui post a fost declanşată de KK, care, la un gest de al meu elisabetan legat de o afirmaţie de a lui, m-a întrebat:
“hai mă, pe cine ai mai văzut tu secolul ăsta să facă gestul ăsta?”
Şi într-adevăr. După cum am mai menţionat, detest încadrările în tipare, şi faptul că mă încadrezi într-un timp mă perturbă. De ce nu aş putea să folosesc expresii din anii 20 de exemplu? (Ăsta fiind un exemplu frivol).
Întotdeauna am încercat să mă plasez undeva pe axă faţă de trecut şi viitor la o scară foarte mare. Adică nu îmi văd viaţa sub forma 1992-2080, ci sub forma anul 5000 î.Hr – 5000 d.Hr.
Şi eu sunt undeva pe intervalul ăla. Adică am senzaţia că în timpul în care trăiesc eu au trăit şi un Imperiu Roman, va trăi şi Darth Vader.
Iar stilul de viaţă din secolul în care m-am născut eu, este doar o modă de 100 de ani.
Nu mai ştiu în ce clasă am realizat eu, la geografie, când ni s-a spus cât timp îi ia unui munte să se formeze, că practic ei calculează timpul complet diferit faţă de noi. Ceea ce pentru noi e o oră, pentru ei e o clipită. De asta probabil şi trăiesc cu senzaţia lipsei de timp, pentru că realizez cât timp trece defapt.
Mă raportez foarte mult la persoane din alte secole, şi am perioade în timp de care mă simt mai ataşată… de exemplu începutul secolului al XIX-lea în Montmartre, anul 1969 (Woodstock anyone?) anii 60-39 î.Cr în Egipt sau anii ‘20 în România. Pe scurt, îmi percep existenţa la o scară mult mai amplă, şi nu doar în “diverse momente”, cum mai au unii oameni, ci în permanenţă.
Aşa că da, poate uneori am gesturi din alt timp. Uneori nu mă încadrez unde trebuie. Asta e, sunt doar un veşnic călător în timp.

Ce mai face lumea? Ok asta a sunat groaznic, mă scuzaţi. Mă simt bine. Adică încerc, pentru că el altfel fuse un week-end groaznic, dar vine Luni! (să mă audă Garfield m-ar sfârteca).
Da, ştiu că pauză. Ştiu, ştiu, n-am mai scris.
Oricum, activitate a fost pe aici, au apărut hateri, şi comentarii. La şcoală ne-am pregătit de teatru pentru liceu, cu Hamlet alea alea, şi am şi examenu’ Cambridge pe drum, da’ astea-s futilităţi, care însă m-au ţinut ocupată pe aici. Faza cu Ofelia a fost sadică, având în vedere că mă ştiţi cât de hiperactivă sunt, şi aia e cea mai calmă persoană de pe mapamond. Aşadar am avut o frumuseţe de contre-amploi, aşa că nu îmi pasă cât de bine a ieşit sau nu, important e că A IEŞIT, ceva la care nu mă aşteptam de nici o culoare la început. Aşa că gege. Şi gege şi tuturor din distribuţie, rulaţi fin. Nu, nu dau nici poză nici filmuleţ pentru că sunteţi cârcotaşi. În orice caz, totul e happy pe aici, e primăvară, zburd, floricele şi steluţe, şi anul ăsta până acum cel puţin este foarte tare, am avut tot felu’ de chestiuni amuzante şi mai puţin, carousel ride alea alea.
Ştiu, e complet incoerent ce scriu aici, dar aţi suprevieţuit voi şi altor postări mai abulice, deci cioculeţu’ mic.

În principiul cursul vieţii mele o ia ca de obicei, surse interminabile de noroc porcesc pe care nu îl merit, totul se întâmplă cum îmi doresc, viaţa perfectă, cu mici pete care se curăţă rapid. De exemplu deşi finalul ăsta de săptămână a fost rece, deja mă simt mai bine cu gândul la noua zi.
Hai, un hug mare de energie tuturor, şi oi mai scris io când îmi mai vine bine. Că deocamdată ce vreţi să scriu, că o duc superb? Am observat că atunci când faci asta lumea începe să te înjure. Aşa că da, sunt supărată pentru voi, plâng într-un copac.
Cum ar zice Nelly F, “you wanna get in my world, get lost in it”.

Ia să vă mai văd acuma, mă mai încadraţi în tipare?

HIPPIE.

1x I love long, flowy peasant skirts.
2x I wear circular-shaped glasses.
3x I have long wavy or straight hair.
4x Peace and love, baby!
5x I own a peace sign necklace.
6x I’m very anti-war.
7x Make love, not war!
8x I’m a big environmentalist.
9x I prefer to go all-natural; so no make up for me, unless it’s a very little amount.
10x Oh, and I don’t like to shave either. It’s just hair!
11x I could never hurt an animal.
12x I boycott products that test on animals.
13x My dream car is one of those vans with all colors and flowers painted on it.
14x My hair is to my hips, or longer.
15x I smoke weed frequently.
16x I think it should be legalized, too!
17x I own items with the cannabis symbol on it.
18x I wear sandals a lot.
19x I’m a vegetarian.
20x I try to recycle as often as possible.

PUNK.
1x I love the Ramones.
2x I wear a lot of skinny jeans and Doc Martens.
3x Oh, and I do love plaid!
4x I love go to shows performed by local bands.
5x I’ve had a mohawk, or considered getting one.
6x My hair has been dyed a crazy, unnatural color before.
7x I have facial piercing(s).
8x I stretch my ears.
9x I can’t stand when people say Good Charlotte is punk. They’re not, damnit!
10x I’m in a band.
11x I play an instrument.
12x I do things my own way, and I don’t care what anyone thinks.
13x I’m a big fan of DIY.
14x I make a lot of my own clothes, or alter a lot of them.
15x I support independent stores and local bands.
16x I’m not a fan of most mainstream things.
17x I can see myself ending up with a lot of piercings and/or tattoos.
18x People stare at me or my clothes a lot when I’m out in public.
19x I like the Misfits.
20x Oi!

Read more…

Pe drum spre şcoală trec pe lângă un McDonald destu de mare. Asta înseamnă că are cel puţin zece case de marcat. Dimineaţa la 8 fără ceva sunt doar 2 sau 3 maxim funcţionale. Şi totuşi este COADĂ.
Eu nu mănânc de la acest gen de furnizori de hrană, dar au o cafea destul de mare la 5 lei şi în dimineţile în care urmează o zi grea sau mi-e prea somn, mai scap pe acolo, pentru că de obicei noi suntem în criză de lapte acasă, şi eu nu beau cafea fără.
În orice caz, un Latte se face destul de rapid, în ciuda faptului că maşinile alea ale lor sunt făcute parcă în ciuda cumpărătorului, că abia picură cafeaua în pahar. Şi dacă asta nu era destul de sadic, sunt 3 persoane în faţa mea.
Acum, ştiu că suntem un popor care mâncăm mult şi gras şi nesănătos, dar am şi eu o întrebare:
Cine, în toate facultăţile mintale, mănâncă la 8 dimineaţa 9 McNuggets, 2 dublu cheeseburgeri, şi 3 hamburgeri? A, şi o cola mare şi o brioşă.
Serios oameni buni, organismul meu nici măcar nu funcţionează pe hrană la ora aia, doar pe cafea şi cu chiu cu vai nişte fructe. Unde Dumnezeului băgaţi atâta cărnărie la ora aia? Şi mai ales, de ce?
Am rămas bouche bee zilele trecute când două studente în faţa mea au comandat mâncare cât pentru un sat mai mic de sinistraţi din Zimbabwe. Sau la dama de 50 de ani care a plecat cu o pungă mare de pachet şi încă 3 medii.
Pe lângă faptul că am zis că mai bine nu beau cafea decât să stau în drumul hămesiţilor către Tărâmul Făgăduinţei la ore inumane, efectiv sunt consternată de acest fenomen.
Cum ar zice Sheldon: Fascinating!

p.s. Da, am început să mă uit la The Big Bang Theory. Început e impropriu spus, mă uit de 2 zile şi am terminat cele 3 sezoane.

Am primit premii, iete aici.
Sarumâna Zu! Din nou scuze pentru întarziere!

Read more…

Citiţi asta.
Io merg pe opşpe’, majoră, adulthood, chestii-trestii.
Dar mă regăsesc în 90% din afirmaţiile de acolo.
Asta m-a enervat:
Ştim doar că, la un moment dat, ne e ruşine să ne mai comportăm ca nişte copii. Avem pretenţia şi dorim să fim trataţi ca adulţi.
Da’ nu mă trataţi frate ca pe un adult! Trataţi-mă ca pe o fiinţă umană! Egală vouă şi cu asta basta.
Nu îmi plac categorisirile. Viaţa mea a fost foarte ok până lumea a început să mă definiească plasându-mă în diverse categorii. Pleacă mă, io sunt eu, ce categorii? Pentru că evident dacă eşti într-o categorie, trebuie să te comporţi ca atare, şi în momentul în caee ai încălcat regulile eşti expulzat.
Io mă comport fix cum vreau eu, atâta timp cât nu periclitez sau perturb existenţa altora, şi să mă mai scutiţi voi cu fiţe de “adulţi”.
Fiţi voi adulţi şi insensibili complet, io-s copil şi simt tot.
papa.

Ca să fim clari de la început, îl voi cita pe Moony: NIIIIIICI O TREABĂ FRATE!
Eu v-am mai povestit vouă că am copilărit cu jocuri Pokemon şi Doom 2, aşa că nu am avut parte de mirobolantele truse de machiaj sau servicii de ceai pentru domnişoare.
Cu cosmeticele mamei nu m-am jucat, iar fuste şi pantofiori nu prea purtam, pentru că erau incomode când mă suiam în pom sau mergeam pe bicicletă.
Iar la cumpărături nu îmi place să merg.
Concluzie, ai mei îmi cumpărau toate hainele, sau le primeam cadou. Evident, nu se potriveau între ele, aşa că regula de bază la mine era să fie aceeaşi culoare (dar nu neapărat aceeaşi nuanţă), şi să îmi placă mie cum arată.

Până acum câţiva ani, îmi veneau încă hainele primite cadou la 7, care defapt trebuiau purtate la 11, dar care mergeau şi la 14. Aşa că nu aveam nici o problemă pe tema asta. Încă încap în hainele alea, dar sunt deasupra buricului, deci nu mai sunt purtabile.
E şi aici a început distracţia că trebuia să îmi cumpăr eu haine. Ce îmi sugera mama nu îmi plăcea, pentru că erau prea feminine, cu danteluţe, din materiale subţiri, şi în concluzie ne-practice pentru stilul meu agitat.
M-am prins la un moment dat că fiind slăbătură cum sunt eu, aş putea să port şi haine mulate, faţă de persoanele mai rotunjoare, pentru că “îmi permit”. Nu mă refer la latex expandabil, dar în general chestii care stăteau pe corp. Deci topurile baby-doll sau fustele in A ieşeau din discuţie.
Până m-am prins că nu se fabrică haine mulate pentru copii de 14 ani, şi că foarte probabil alea erau pentru ăia de 12 şi că mi-au rămas mici. Pentru că altfel nu-mi explicam cum de le purtam o lună şi nu mai încăpeam în ele, pentru că grasă nu eram.

Read more…