Oaki

Fusei azi la Braşov, la Parc Aventura.
Pe scurt, e un parc de te sui pe beţe, buturugi, cauciucuri şi alte sfori la X metri de Pământ prin aer, deci nu pentru cei cu tenative de rău de înălţime ca mine. Da’ hai să ne dăm, păi cum.
Te leagă cu un ham, două siguranţe, şi o glisantă pentru tiroliene.
Traseele sunt următoarele:
Mov – copii 4-8 ani
Galben 1 – simplu, pentru începători.
Galben 2 – mai greu puţin, dar tot pentru începători. – distanţă de 3 m de la Pământ
Verde – uşor, tot pentru începători – distanţă de 6 m
Albastru – mediu, normal
Roşu – dificil
Negru – f dificil, ajunge la 20 m prin aer.

Eu am început cu galben 2, şi primul lucru care l-am scăpat când am pus piciorul pe lemnele alea care se bălăngăneau ca la parcurile de copii când eram mică a fost un FUCK.
În fine, acum dacă ne-am băgat în troacă ne mănâncă porcii.
Iniţial mi s-a părut greu cel Galben, dar evident că în secunda în care m-am văzut pe picioarele mele, m-am dus aţă la traseul verde. Care din nou mi s-a părut greu, dar deja mă obişnuisem. Evident că am rămas blocată pe o tiroliana în picioare, că deh, n-a ajuns până la capăt, s-au încurcat firele…şi dârdâiau izmenele pe mineeee, da’ io făceam ture cu tiroliana, faţă-spate! Cele mai stupide şi enervante erau scările verticale, şi butoaiele care aveau aer între ele şi trebuia să sari dintr-unul într-altul, de-a buşilea, că deh erau pe orizontală.
Bun, ajung eu jos, (slăbisem deja 2 kg), şi hai la următorul.

Doar că mă ştiţi, când în viaţa asta am citit eu regulamentul?
Aşa că habar n-aveam că ar exista un traseu albastru, şi m-am dus ţintă la cel roşu, că deh, culoarea mea favorită.
De bine ce până acum eram înconjurată de copii până în 12 ani, acum brusc eram cu studenţi de 20+ şi zdraveni, vânjoşi. Ăia la instructaj doar spuseseră că e necesară forţa fizică, da’ cine să-i asculte…
Urc eu frumos, primu’ drum a fost ok, drum format din scânduri poziţionate la unghi de 60 de grade în jos, meh, să zicem, uşurel, poate fac şi pe negru dupaia.
Şi ajung la podul cel mare. Eh, acu’, fiecare obstacol avea un nume. Podul ăsta se numea Purgatoriu. Voi să trageţi concluziile. Dă-i, ţine-te, deja eram la vreo 13m deasupra Pământului, vedeam lacu’ în depărtare – şi îngerii din cer, fie vorba între noi (nu, glumesc, îi vedeam pe ăia de pe traseu’ negru cum umblau pe deasupra mea), şi tremuram din toate încheieturile, la propriu, chetsie care îmi mai şi îngreuna sarcina.
Şi termin podu’, şi ajung la Prima Scară Ucigaşă. Nu m-am uitat cum se numea, da’ nici nu era nevoie.
Scara asta era cumva în lateral de pom (aveţi poză jos), cu 6 trepte, cu spaţiu între ele de 1m. Şi fără apărătoare faţă-spate-lateral-între trepte. Mă uit în jos, văd o tipă la vreo 35 de ani, şi îi arunc un: o să dureze ceva!
-Pardon me?
-Yeah…gonna take a while.
-Is it difficult?
-Kinda. (TU CE DRACU’ CREZI, IO AM DAT JOS 10 KILE NUMA’ UITÂNDU-MĂ ŞI TU MĂ ÎNTREBI DACĂ-I GREU CE MAMA NAIBII)
Deci jur, mă agăţasem cu DINŢII de scara aia. Ce că până acu tremuram şi mi-era frică…acuma efectiv mă agăţasem cu toată forţa de bârnele alea, fiecare strop de viaţă şi vână care trecea prin mine era direcţionat spre mâini şi picioare care se încleştaseră pe scara aia care se bălăngănea fără nici o treabă în bătaia vântului. Făcusem nişte ghiare de fier, şi nu mai dădeam drumu’. Cred că mi-a luat cam 7 min. tot calvarul, dar finalmente am ajuns sus, mai mult târâtă pe ea decât escaladată, că mă smulgeam de pe o bârnă ca să mă sudez instant de următoarea. Ce că cu un picior alternativ faţă de celălalt..cu genunchii, o călăream, cu coatele, cu ce apucam, numai să ajung sus. Efectiv, îmi era frică cu fiecare cm cub din organism, şi nu voiam decât să se termine odată să scap! În fine, ajung sus, zic un Doamne Ajută şi mă dau pe tiroliană. De acolo ajung la un alt copac, de unde vedeam frumos toaaaaată staţiunea (am pozele pe mobil, o să le pun când le descarc acasă), şi văd un mesaj de la Bee:
-Ştii cum se setează un TV HD?
În momentul ăla, cât eram eu de înţepenită şi tremuram din toate cele, m-a bufnit râsul instant, cine mă vedea zicea că-s nebună, io supravieţuiam cu ultimele răsuflări în vârf de pom şi ea îmi dă mesajul ăsta. După care am realizat că o să o aduc şi pe ea aici, şi am avut o criză şi mai mare de râs.
De la tiroliana respectivă au mai urmat două scări de control până la nivelul următor, undeva la vreo 18 m realxat. O nouă tiroliană, şi în opinia mea: Slavă Domnului, asta duce pe Pământ, s-a terminat, gata.
Asta s-o credeţi voi.
M-a adus pe un copac, de unde aveam mai multe opţiuni. O scară verticală cu trepte din 10 in 10 cm, vreo 50 de trepte, efectiv verticală, pe marginea pomului. O altă scară identică cu prima, in lateralul ei, însă la mijloc frântă şi mai lungă. Şi o ieşire care m-ar fi făcut să abandonez şi să ajung cu o tiroliană la sol.
“Mă, dacă tot am ajuns până aici…sau hai să nu…sau…pff…uite cum urcă ăsta săracu’… (era un student în faţa mea, si cum nu aveam doi voie simultan pe un aparat trebuia să aştept…ceea ce eu uram, pentru că în momentul respectiv aveam timp să contemplu toate posibilităţile prin care mi-aş putea rupe gâtu sau sparge capu’ de la înălţimea aia, şi inutil de spus că am o imaginaţie foarte bogată).
Ajunge tipu’ sus, şi eu tot nu mă încumetam..la care aruncă el un: “hai!”
Şi cum orgoliul din mine (deşi trebuie să recunosc la moment redus considerabil) nu suportă o secundă respiro, dă-i şi caţără-te.
În momentul respectiv am decis că nu am de gând să mă uit nici în jos nici în sus, pentru că mi-am amintit de Sheldon din the Big Bang Theory la căţăratul pe stânci şi am realizat posibilitatea că eu pot leşina acolo, şi să cad. Aşa că am fixat privirea pe scândura din faţa mea, şi am zis că o să urc până nu o să mai văd scândura aia (noroc că arătau toate la fel). Se mai zgâşţâna scara zdravăn când mişcau ăia tiroliana deasupra, da’ cine mai era atent. Deja ştiam figura: cleştii de la ghiare, şi mergi, că se termină odată şi-odată! Astfel a fost mult mai uşor, dar tot m-au trecut toate transpiraţiile, şi în momentul în care am ajuns sus, bluza de sub hanorac era cârpă proaspăt scoasă din lac iar hanoracul începea şi el să devină destul de greu datorită umidităţii. Şi mă mai întrebaţi de ce nu mă îngraş!
Ajung eu sus, şi mă întâmpină cu surpriză studentul în gri şi o placă de snowboard. Na că e bună, am făcut mountainboard pe dealuri şi acu’ mă suiţi pe placă la 18m de la sol? Bă, mie îmi place APA, SUB apă, cât mai aproape de Pâmânt, nu în Ceruri! În fine, şi aici începe distracţia. Toţi studenţii erau în faţă, tipele din spate nu ştiu unde dispăruseră. Placa era pe sistem scripet, mergeai pe ea prin aer ca pe tiroliana, dar stând ca pe snowboard, după care celălalt o trăgea înapoi de scripete. E, după ce am urcat 2 scări verticale şi am făcut două trasee pe stomacu’ gol (că nu mâncasem micul dejun, şi era ora 15:30), dă-i şi trage la funii. Exact ce-mi doream. Faza amutantă e că mi-am mai şi consumat energia în van 5 minute până am realizat că e pe sistem scripete şi trebuie să trag spre mine, nu în jos, ca să vină la mine, şi trăgeam nene cu o forţă în jos…sincer, eram cam siderată, pentru că ai mei erau la 5 minute de mers pe jos, eu eram la cucurigu în vârfu pinului, şi nici un adult prin zonă, supraveghetor, nada! Şi să cobor pe scara aia din nou, cum ar zice Colegi: Niciodată în viaţa asta!
În fine, fac eu muşchi la scripetele ăla, şi cu chiu cu vai ajung la pod. Mai trec un pod, destul de uşurel, dacă ignorai faptul că erai lângă nori faţă de Pâmânt, şi ajung la dezastru: inelele de gimnastică! Astea erau oribile. Studentul în gri din faţă s-a blocat şi aşa a rămas, că nu mai avea unde să se ducă. Trebuia să te ţii în lateral de un cablu cu siguranţele, şi să pui laba picioarelor în inele, ca să mergi pe ele, ele fiind agăţate cu o funie de un cablu mult deasupra capului tău, fără nici un alt punct de sprijin. Tipu’ a cedat la jumate, şi-a legat glisanta de cablu de susţinere şi s-a întors la mine ca să o pornească până în partea ailaltă trăgându-se pe sfoară cu mâinile şi cu glisanta. Eu, mai şmecheră, hai să încerc la inele. Şi încerc eu o tehnică bizară de proptit în subraţ de cablu de susţinere, în timp ce după ce depăşeam un inel îl puneam sub celălalt subraţ, ca o planşă de desen. Până am încurcat siguranţele în funia inelelor şi aia a fost.
Oaki a voastră dragă suspendată în şpagat deasupra hăului, încâlcită într-o pânză de păianjen din oţel.
-Ok, PROASTĂ IDEE!
Până la urmă cedez şi mă trag cu glisanta. Partea tristă era că nu ştiam dacă am forţa necesară să mă trag singură până la capăt. Pot spune că am avut mare noroc, că era un tip mai grăsuţ în faţă şi m-a tras pe ultimul metru, că altfel deja îmi creasem imagini în minte în care eu dădeam mesaje cu texte de genu’: S.O.S! şi Ajutor! părinţilor, la sol. Că deh, toţi erau în grup de 2-3, sau cu părinţii, Oaki de zăludă singură.
În fine, cu chiu cu vai mai duc o tiroliană, şi când să cred şi eu că s-a terminat, surpriză! Încă o scară, mică de data asta. Zic, “hait, unde mă mai urci nebunule, sadicu naibii care a făcut traseele astea!”, timp în care apare tata şi mă întreabă cât mai am.
Toată disperarea acumulată în mine refulează şi scap un: NU ŞTIU SPER CĂ NU MULT!!!
Oricum, mai aveam o tiroliană şi am scăpat.

A fost foarte amuzant, deşi foarte periculos, şi sunt destul de mândră că am reuşit să văd până unde pot să merg cu psihicul, deşi fizicul refuză categoric.
Mai jos aveţi poza cu Prima Scară Ucigaşă, şi tiroliana umătoare. Pozele sunt făcute cu zoom, de aia sunt aşa clare, restul pe Vineri.

Tags: braşov, inaltime, parc aventura, tiroliana

2 Responses to “Aventura”

Leave a Reply