În momentul în care o emisiune prezentată e un negru pe MTV îţi poate rezuma filmul tău briliant într-o frază, ai nevoie să-ţi dai o palmă şi să mai citeşti odată scenariul, ca să realizezi că eşti prost.
Ok, serios, CARE E FAZA.
În momentul în care învăţ mai multe de pe Wikipedia decât de la şcoală (atenţie, Wikipedia, care ştim şi noi cât valorează), în viziunea mea e o problemă.
Am aşa un noroc imens că mai am doar un an de răbdat, ca să dau aberaţia aia numită pompos: “Examen de Bacalaureat”, ca ulterior să pot să învăţ eu ce vreau şi de unde. Că mai mult nici că mai suportam. Mi-ar plăcea să mă întorc în timp şi să dau o bătaie condescendentă pe umăr unei Oaki entuziastă pe 15 septembrie ‘99, şi să îi urez baftă, că o să aibă ceva de stat. Şcoala m-a dezamăgit consecutiv, an după an, deşi mare declic s-a produs în clasa a 6-a. În momentul în care am realizat că degeaba mă agit eu ca Măgăruşul lui Shrek: “Pick me, pick me!”…că îi degeaba. Aia şi clasa a 9-a au fost clasele cu cele mai mici medii, sub 9.
Şcoala mi se pare..uşoară. Şi nu ar trebui să mi se pară aşa. Şi fiind aşa uşoară, nu ar trebui să ocupe atâta timp. E un amalgam de paradoxuri reciproc susţinute care te fac să treci prin învălmăşeala asta ca prin brânză, numa’ să se termine odată.
Sincer, dacă ar vedea elenii ce s-a ales de idealul lor cultural, ar trimite spartanii pe capul nostru. Şi sincer, o merităm.
Când am pauze mari de scris pe blog, înseamnă ori că sunt foarte depresivă, ori pe culmile fericirii.
Din fericire, sunt fericită.
Nu poate fi mai bine de atât. Am viaţa perfectă, şi orice şi-ar putea dori o fiinţă umană de 17 ani..
Sunt atât de împrăştiată! Am amintiri atât de multe, dar nu le analizez niciodată, decât…curios, pe cele dureroase! Nu le-am notat undeva fix..am bloguri, am jurnale, am poze, am înregistrări şi am melodii.
Camera mea e arhiplină oricum, am tot Universul meu în 4 metri pătraţi, şi evident că nu mă îndur să renunţ la nimic. Nu am o ordine cronologică a amintirilor. Abia îmi mai amintesc vârsta de 5 ani. Pur şi simplu am BULE cu scurtmetraje din diferite perioade. Ah ce mi-ar folosi un pensiv.
Lumea îmi tot zice că sunt visătoare, că nu văd realitatea cum e, şi că sunt cam ignorantă pentru vârsta mea. Da sunt. Da realizez. Da, ştiu că realitatea e tristă. Dar a mea nu e.
Nu am regrete, deşi unii ar considera asta. Tot ce am făcut a avut un scop la un moment dat.
Îmi ador corpul, şi ştiu cât de norocoasă sunt să pot spune asta, având îm vedere că în epoca asta toată lumea îşi urăşte corpul.
Am familie unită, şi deşi nu e cine ştie ce neam infinit, noi 3 rulăm fin împreună. Şi în epoca divorţurilor, ai mei au peste 25 de ani de căsătorie. Da, sunt geniali.
Am 4 prietene şi 2 prieteni care mă iubesc pentru ceea ce sunt, şi sunt acolo pentru mine oricând am probleme. Cineva a spus că dacă ai prieteni cât degetele de la o mână, eşti norocos. Eu am 6. Şi da, poate că nu se suportă între ei. Dar toţi au un punct comun, faptul că sunt cei mai speciali oameni care nu îmi sunt rude şi îi iubesc, şi sunt acolo mereu. Şi mai sunt oameni, poate nu aşa apropiaţi, dar de care poate mă voi apropia, sau depărta, sau nu ştiu, dar sunt oameni frumoşi, şi ne înţelegem bine.
Da, am avut şi eu drame. Am pierdut prieteni, şi mi-e dor de ei. Am pierdut şi alte chestii, mai mult sau mai puţin materiale. Dar tot ceea ce se întâmplă are un motiv, şi oamenii vin şi pleacă. Importante sunt momentele petrecute împreună, cele fericite.
Am un noroc porcesc, întotdeauna mi se îndeplinesc dorinţele, chiar dacă sunt independente de puterea umană, pur şi simplu îmi doresc un eveniment sau un lucru, şi este adus la mine, într-un fel. Sau reversul medaliei, scap din cele mai ciudate situaţii, printr-un motiv complet stupid, dar bine-venit.
Mă enervez des, fac fiţe, sunt obraznică şi plâng. Dar întotdeauna se termină cu bine. Întotdeauna e cineva acolo care să mă îmbrăţişeze şi să îmi dea un pumn încurajator.
Am primit tot ce mi-am dorit vreodată, niciodată nu am avut un obiect pe care să-l fi dorit cu ardoare şi să nu-l fi obţinut, deşi nu pot spune că am făcut cine ştie ce ca să merit asta.
Concluzionând, deşi nu am realizat mare lucru în aştia 17 ani, şi deşi am minte de om matur, care e gata să ia viaţa în piept, şi totuşi aleg să mă port ca un copil pentru că pot, şi viaţa mi-a permis, mă face ceea ce sunt acuma: un om fericit, optimist, care realizează CÂTE poate realiza.
Mulţi spun că în momentul în care ai totul, nu realizezi cât de norocos eşti. Susţin contrariul. Tocmai atunci realizezi, pentru că atunci chiar îţi dai seama că viaţa poate fi frumoasă dacă vrei. Dacă nu ai, desigur, munceşti mai mult, ca să realizezi asta, dar nu eşti complet sigur că e posibil. Însă când ai totul, ştii spre ce vrei să tinzi.
Nu cred că pot fi mai fericită de atât. Şi mă aşteaptă o viaţă dementă în faţă, iar scopul meu este să realizez singură ceva care să mă ajute să-mi recreez starea de acum, în momentul în care depind de mine însămi.
Pentru că în momentul de faţă, îmi iubesc viaţa, şi oamenii din ea.
Zilele astea m-am lovit de câteva situaţii consecutive în care persoana de la celălalt capăt al chatului nu dorea să dea o poză cu ea, deşi la mine dacă dai o căutare după mail găseşti blog, facebook, tot ce vrei.
Şi m-am înfuriat.
Mă lovesc des de chestia asta la băieţi.
“A, nu, eu nu ţin poze cu mine în calc!”
“A, tocmai mi s-a ars hardu’ “.
Zilele astea am aflat că cineva cu care vorbeam de ceva timp mi-a dat o poză falsă. Şi am aflat în cel mai stupid mod cu putinţă, căutând poza pe Net şi ajungând pe un site de pr0n gay. Nu vreau să deschid subiectul, dar chiar în halul ăsta să minţi?
În momentul în care eu vorbesc cu cineva online, vreau să ştiu cu cine vorbesc. Nu pot purta o discuţie cu o entitate virtuală, pentru că pentru asta am jocurile single-player. Ergo, vreau să te văd cine eşti.
Faptul că oamenii niciodată nu îmi dau poze cu ei mi-a dezvoltat talentele de a stalkui pe cineva online peste măsură. Ştiu cum să caut să găsesc numărul de telefon de acasă, numele şi adresa, şi nici măcar nu am softul ăla al poliţiei. Am învăţat să caut poze pe Net în cele mai adânci şi antice gropi ale Internetului, şi mă folosesc de toate site-urile disponibile pentru aşa ceva.
Serios, e mult mai simplu dacă îmi daţi voi direct.
Din ce ştiam eu, fetele sunt complexate cu aparenţele lor şi mint. NU BĂIEŢII. Micile dive care nu vor să arate.
Eu am fost educată în ideea că “frumuseţea stă în ochii privitorului”, şi că orice persoană e frumoasă.
Mai ales dacă eşti tânăr! Tinerii sunt frumoşi, indiferent de părerea lor.
Serios, toţi suntem aiurea, nimeni nu e perfect. Toţi avem complexe şi un trecut pe care vrem să-l ascundem. Toţi am avut “anii ăia” de care nu vrem să ne amintim.
Atunci ce ne mai ascundem atât sub pământu’ de la cireş??!?!?
Fusei azi la Braşov, la Parc Aventura.
Pe scurt, e un parc de te sui pe beţe, buturugi, cauciucuri şi alte sfori la X metri de Pământ prin aer, deci nu pentru cei cu tenative de rău de înălţime ca mine. Da’ hai să ne dăm, păi cum.
Te leagă cu un ham, două siguranţe, şi o glisantă pentru tiroliene.
Traseele sunt următoarele:
Mov – copii 4-8 ani
Galben 1 – simplu, pentru începători.
Galben 2 – mai greu puţin, dar tot pentru începători. – distanţă de 3 m de la Pământ
Verde – uşor, tot pentru începători – distanţă de 6 m
Albastru – mediu, normal
Roşu – dificil
Negru – f dificil, ajunge la 20 m prin aer.
Eu am început cu galben 2, şi primul lucru care l-am scăpat când am pus piciorul pe lemnele alea care se bălăngăneau ca la parcurile de copii când eram mică a fost un FUCK.
În fine, acum dacă ne-am băgat în troacă ne mănâncă porcii.
Iniţial mi s-a părut greu cel Galben, dar evident că în secunda în care m-am văzut pe picioarele mele, m-am dus aţă la traseul verde. Care din nou mi s-a părut greu, dar deja mă obişnuisem. Evident că am rămas blocată pe o tiroliana în picioare, că deh, n-a ajuns până la capăt, s-au încurcat firele…şi dârdâiau izmenele pe mineeee, da’ io făceam ture cu tiroliana, faţă-spate! Cele mai stupide şi enervante erau scările verticale, şi butoaiele care aveau aer între ele şi trebuia să sari dintr-unul într-altul, de-a buşilea, că deh erau pe orizontală.
Bun, ajung eu jos, (slăbisem deja 2 kg), şi hai la următorul.
Toţi mă ştiu că sunt cea mai copilăroasă de prin toate grupurile în care merg. Aiurită, Argint Viu, ziceţi-mi cum vreţi că slabe şanse să veniţi cu ceva nou.
Ei bine azi am fost în vizită la o prietenă de familie, şi am mers cu unul din prietenii mei cei mai buni, Banderas, şi un amic nou, coleg cu el, să-i zicem K.
A fost GENIAL.
Ne-am bătut cu perne, la un moment dat eram un ghemotoc de puf şi urs gigantic care mă teşea, zgârieturi, muşcături (din partea mea), alergări şi tachinări din partea lor, provocări restante de la joc şi alte nebunii.
Nu ştiu încă despre K, pentru că nu ne cunoaştem aşa de bine, dar de câte ori vorbesc cu Banderas, mă sufoc de râs, la propriu. Omul ăsta îmi dă o senzaţie foarte comfortabilă. Este senzaţia aia de la 11 ani pe care credeam că am uitat-o, pentru că nu am mai întâlnit-o în nici un alt loc de atunci.
La 11 ani mă jucam cu demenţii din blocul meu de-a Harry Potter şi Pokemon, role playing şi cu pokemingi imaginare, pentru că nu existau la ora aia în România. Evident, când ieşeau pokemonii, îi personificam la maxim, inventând puteri şi lupte. Irelevant de tot ceea ce se petrecea în jurul nostru, noi eram în micul nostru Univers, nepăsându-ne de nimeni şi nimic.
Şi asta era cheia. Imaginaţia combinată cu nepăsarea. De-a lungul timpului am pierdut nepăsarea, şi asta mă întristează peste poate, pentru că deşi imaginaţia mi s-a triplat, nu mai pot să mă relaxez, pentru că se uită lumea chiorâş.
Şi aici apare Banderas. Cu nepăsarea. Emană aşa un sentiment de comfort, pentru că pur şi simplu nu îi pasă de ce se întâmplă în jurul meu, mai ales dacă e un pain prin jur. Demult nu m-am mai simţit aşa liberă. Bee poate confirma, pentru că azi radiam când am ieşit cu ea. Credeam că nu mai e posibil să mă relaxez atât în prezenţa altora, dar aparent se poate. Cred că implică singuranţa că celălalt te acceptă aşa cum eşti, pentru că nu vrea decât să se….joace? Oare atât de puternică să fie joaca? Eu ştiu că atunci când ieşeam afară puteam să avem febră 40 cu tifos, dacă ne jucam uitam de tot, şi în secunda în care puneam piciorul în prag ne luau iarăşi toate durerile Pământului, dar şi de asta uitasem! Evident, până astăzi. Ieri am ieşit cu rolele şi am avut o febră musculară la mâini şi picioare soră cu moartea, inclusiv dimineaţă, abia călcam. Din secunda în care am pornit pe drum spre vizită, am uitat complet de absolut orice durere. Ca să îmi amintesc totul în secunda în care am coborât din metrou în cartier, la întoarcere.
Nu reuşesc să înţeleg ce e aşa puternic în această “joacă”, de mă face să mă simt atât de liberă şi fără griji. E un concept foarte straniu, dar care din păcate nu reuşesc să îl disec de nici o culoare. Dar poate că asta e şi frumuseţea.
Dragi Oameni,
Se zice că în liceu îţi formezi personalitatea. Ei bine, în cazul meu nu ştiu dacă asta e bine sau rău. Pentru că din hiperactivitatea întruchipată de la 5 ani încet încet s-a metamorfozat într-un alt stil mai jemanfişist şi ulterior în timiditate. Consider că cea mai mare influenţă în direcţia asta au avut-o doi oameni, şi în afară de ei, încă vreo câteva zeci.
Era simplu. Când eram mică, mi se permitea să mă comport cum simţeam, uman, pe temeiul unei scuze: că sunt copil.. Nu am înţeles asta la vârsta respectivă, mie mi-era deajuns că pot să fac ce vreau, nu-mi păsa cine sau ce scuză se servea pentru acest comportament. E şi pe măsura ce am crescut mi s-a dat în cap. Că nu e bine, că eşti fetiţă, că nu e bine nici să fii prea fetiţă, că aşa nu e bine şi pe dincolo nu e bine. Eu nu înţeleg. Cine pune standardele astea de bine? Cum de atunci când eram mică, până şi cea mai măruntă reuşită era aclamata de 20 de oameni, şi acum orice fac nu e bine? Dacă asta e decizia mea, şi nu vă convine, de ce m-ar afecta? Am devenit o introvertită cu stil, şi timiditate excesivă. Şi pentru planurile mele ulterioare, asta mă dezavantajează îngrozitor. Nu înţeleg chestia cu judecatul, nu înţeleg chestia cu făcutu’ mişto de o persoană când eşti într-un grup, şi mai ales nu înţeleg regulile stupide ale societăţii. Nici când eram mică nu le înţelegeam, dar atunci nu mă priveau. Percep totul diferit faţă de percepţia care mi se impune, şi care observ că o adoptă din ce în ce mai mulţi, stau să-mi analizez mult mai mult gesturile, în loc să fac pur şi simplu ce simt, cum obişnuiam. Nu vă place? Regretele mele.
Serios, preferam să trăiesc în secolul XVII măcar acololo corsetele erau doar la nivel fizic. Nici nu am intra calumea în viaţa asta că mi se pun douăj’ de etichete, şi nimeni nu ÎNCEARCĂ să te cunoască, dar toţi VOR să te judece. Desigur, la nivel ipotetic, toţi vor înţelegere, dar la aplicaţii…
Îmi displace complet faptul că sunt judecată în funcţie de parametrii independenţi de voinţa mea, sau de acţiunile mele, şi că în loc să caute cauza acţiunii ei caută scopul.
Pe cuvântul meu de copil în an terminal (şic!)! A trecut la o viteză anu’ ăsta, ceva de nu-i adevărat. Da, postul de mai jos va rămâne parolat, pentru arhivele mele, nu de citit.
Prima amintire legată de clasa a XI-a o am cu colegii cu care eram certată că ne adună diriga complet aleatoriu, pentru Hamlet. Vai şi cât entuziasm că o să jucăm Hamlet, şi toate cele. Şi na că acu’ am şi jucat Hamlet, şi s-a şi terminat anu’; Chiaar nu reuşesc să-mi dau seama când.
Mediile nu contează, punct.
Am 9.40, mai mult ca anul trecut, dar e irelevant.
Pentru că Poloneza face tot cum vrea ea, la sport ne-a dat 6 pentru că ne-a trimis să dăm proba cu alt prof şi dupaia ei n-au mai vorbit între ei, ergo am primit notă din oficiu, şi la Sociologie avem un profesor inapt (nu mai stau să detaliez că mi-e silă), care a stricat mediiile tuturor. Reversul medaliei, faţă de cât am dat eu la şcoală anu’ ăsta, 9.40 este o medie genială; îmi pare rău de Makki, colegă-mea de bancă, ea a muncit de 5 ori mai mult ca mine şi a terminat cu 9.86. Da’ nu e vina mea, dacă sistemu’ permite.
A început vacanţa, şi e superbă. Soare, am program major pe vara asta, nişte cursuri, nişte carnet de conducere, nişte majorat în toamnă. Că dupaia începe nebuneala cu Bacu’ şi o luăm de la capăt ca în clasa a 8-a.
Aş putea spune că anul ăsta am avut parte de experienţe noi, am fost surprinsă mai mult ca de obicei, că am făcut lucruri la care NU MĂ AŞTEPTAM să le fac io vreodată viaţa asta, că am cunoscut oameni super tari şi am pierdut alţii la fel de tari, dar asta e viaţa, deci mă obişnuiesc. Două decizii majore, sute de întrebări. Nu scriu chestii noi, aşa-s toţi adolescenţii, da’ e plăcut. Şi da, am realizat mai mult ca oricând că am viaţa perfectă. Oh, şi mult portocaliu, şi roşu, şi galben.
Enter your password to view comments
Ştiu că mă înjuraţi că n-am mai scris demult şi că acum scriu porcăria asta, dar trebuie să mă descarc.
Dragi producători de seriale TV:
Când mă uit la seriale, mă uit pentru că vreau să scap de realitate. Şi în general nu vreau să scap de realitate pentru că e mişto, aşa că atunci când mă uit vreau să văd ceva CALUMEA nu căcatu’ ăsta de l-aţi făcut voi.
Aşa, acum băieţii, pas, fetele citiţi:
Mama naibii!
După ce episodul trecut ne-aţi făcut să răbdăm o săptămână să vedem dacă Chair se reuneşte, acum faceţi ASTA.
Care a fost faza cu Jenny şi Chuck? Toată lumea ştie că nu s-ar întâmpla EVER EVER EVER, aşa că a fost complet inutilă, idioată şi vai de mama ei. Cu această ocazie revin la opinia mea ca Dan, Vanessa, Jenny şi tot clanu’ lor de tridioţi să dispară din serial că era mult mai ok când ei nu erau. Adică 2 episoade. Cu toţii îi urâm aşa că pa.
O să copiez câteva note de pe tvfanatic, că ei le dau bine.
Toată lumea zice asta:
* Blair is one of the first to know of Serena and Dan’s night together because her cell phone is permanently attached to her hand, yet we’re supposed to buy that she wouldn’t call Chuck and tell him to hold on and extra 10 minutes because she was running late? -10